Un pensionar care chemase ambulanţa a murit după ce a fost plimbat toată noaptea între secţiile de urgenţă ale mai multor spitale bucureştene. Un tânăr ofiţer de Poliţie a intrat în conflict cu şeful său de la “municipiu” deoarece a refuzat să organizeze un flagrant pentru prinderea unui elev de liceu care consuma droguri. Un deţinut minor a sechestrat o studentă venită în practică la penitenciar, disperat că mama sa urma să-l ducă pe fratele lui mai mic în Italia, unde femeia e cameristă de câţiva ani.

Aţi recunoscut, probabil, intrigile unor cunoscute filme româneşti, trei dintre peliculele datorită cărora, în ultimii ani, România a devenit cel mai fierbinte punct de pe harta mondială a cinematografiei de artă. Această calitate s-a confirmat şi consolidat săptămâna trecută, când un alt regizor tânăr, Marian Crişan, a câştigat patru premii la Festivalul de la Locarno cu primul său lungmetraj, Morgen. Subiectul filmului – un român din Salonta dă peste un imigrant turc, un fugar, îl ia acasă şi îi promite că îl va ajuta să treacă graniţa în Ungaria.

De aici mi-a venit ideea, de la această istorie simplă. Mi-am dat seama, oarecum subit, că regizorii din aşa-numitul “nou val” – etichetă pe care ei o refuză, dar pe care noi, jurnaliştii, suntem nevoiţi să o folosim – au preluat o parte din rolul presei. Regizorii noştri spun poveşti puternice, extrase din realitate, pentru că mass-media nu o mai fac. Filmele lor sunt reconstituiri artistice ale unor prospecţiuni sociale pe care ziarele şi televiziunile doar le survolează.

Explicaţia acestei mutaţii ar putea fi una impersonală şi oarecum deterministă: “natura” a umplut acel vid apărut din cauză că presa nu mai e interesată de pânza freatică a vieţilor noastre. Nu ştiu dacă e aşa. Cert e că o artă, cinematografia, suplineşte acum documentarea asiduă, curiozitatea şi forţa de a vorbi despre oameni pe care presa obişnuia să le producă. Filmele româneşti din ultimii ani descriu realul mai elocvent decât colecţii întregi de ziare, iar regizorii noştri înţeleg nuanţele prezentului mai profund decât orice producător de ştiri.

Aţi putea replica, desigur, că asta e menirea lor, să exploreze desişul existenţei în căutarea unei poieni care să atragă tocmai pentru că e poiană. Însă nimic nu i-ar putea opri să scrie şi apoi să turneze poveşti despre personaje complet fictive şi locuri imaginare. Uitaţi-vă ce fac americanii, de la o vreme: evadează în lumi fantastice şi în scenarii şocante, doar-doar vor scăpa, fie şi temporar, de contactul cu viaţa, care, nu-i aşa, prea are “greutăţi”.

La polul opus, regizorii noştri ţin locul unei prese care fie nu mai vrea să povestească, fie ţine cu tot dinadinsul să strecoare şi “morala”, atunci când catadicseşte să întrebe şi să asculte. Iar această mutaţie de conţinut nu se opreşte aici: fascinaţi de subiectele virgine din vieţile anonimilor, coborând în stradă şi pe uliţă, cineaştii au lăsat fără apărare, dar şi fără personalitate, strălucitoarea cetate a celebrităţilor. Acolo, fără a sta prea mult pe gânduri, s-a înstăpânit presa tabloidă. Glamour-ul românesc a dispărut de pe marile ecrane, fiind acaparat şi ocupat, precum o celulă supusă clonării, de nucleul strident al televiziunii.

Rolurile s-au inversat. Despre această rocadă, promit să revin săptămâna viitoare.

(Partea a doua a acestui text poate fi citită aici.)

*