A fost nevoie să intervină Traian Băsescu pentru ca dezbaterea privind regionalizarea să iasă din zona “idilică”. Noi, românii, avem, între altele, un soi de ingenuitate iresponsabilă când e vorba despre direcţiile şi deciziile majore. Nu măsurăm de prea multe ori înainte să tăiem; refulăm aspectele negative dacă ambalajul e strălucitor sau dacă acela care ne “vinde” viitorul e suficient de abil. Amestecăm balcanicul “ne descurcăm noi” cu ardelenescul “niciodată n-o fo’ să nu fie cumva”.

Aşa o fo’, de pildă, înainte de aderarea la NATO şi de integrarea în UE. Voi fi contrazis, pe bună dreptate, cum că acestea erau singurele opţiuni corecte. Însă nu la asta mă refer, ci la absenţa unei rezerve critice atunci când pornim la un asemenea drum, la faptul că descoperim abia ulterior că pasul putea fi făcut fără să ne luxăm glezna. Mă refer la diferenţa dintre un copil care se aruncă şi un adult care cântăreşte.

Noul proiect “idilic” este regionalizarea. De câteva luni, toată lumea, cu precădere fantomele televizate, e convinsă neabătut de beneficiile intangibile ale regionalizării. Mai mult, ea trebuie să fie făcută grabnic, pentru a putea profita de laptele şi mierea care vor curge imediat după. Nu e vreme pentru studii şi chibzuinţă, trebuie să împărţim ţara cât mai “eficient”.

Numai că realitatea e alta.

1) Motivul. Vrem să construim pe cea mai şubredă temelie: banii. Banii sunt singurul motiv pentru care, brusc, clasa politică şi “analiştii” au devenit susţinători ai regionalizării. Bineînţeles că banii aceia, fondurile europene, sunt o condiţie obligatorie pentru dezvoltarea ţării pe termen mediu, şi că fără ei nu vom putea nici măcar să ne apropiem de media nivelului de trai din UE, însă, dacă tot e să procedăm aşa, regionalizarea ar trebui să îmbunătăţească administraţia locală, să economisească timpul şi nervii oamenilor, să scadă cheltuielile statului, nu să mai adauge un palier nebulos între judeţe şi guvern. Or, în acest moment,

2) Nimeni nu ştie cum. Şi asta pentru că nu poţi desfiinţa judeţele, deoarece ar însemna să măreşti distanţa, inclusiv geografică, dintre cetăţean şi instituţiile deconcentrate. Şi-atunci, cum răspunzi la întrebarea – “ce este regiunea?”: un supra-judeţ, o entitate cvasi-autonomă sau doar o structură juridică menită să atragă bani europeni? Şi, mai departe, în ce mod scade birocraţia după regionalizare, ce rămâne la judeţ şi ce se transferă la etajul superior? Şi de ce ne grăbim să adăugăm funcţionari statului până nu punem la punct informatizarea direcţiilor şi inspectoratelor? Dacă nu scade birocraţia, mai bine lăsăm lucrurile aşa cum sunt, cu atât mai mult cu cât…

3) Regionalizarea nu trebuie să se atingă de statul naţional. România nu-şi permite, nu are voie să deschidă nici o portiţă destuilor care zgândără în speranţa unei mişcări centrifuge. De aceea, interesul naţional exclude crearea de regiuni cu organ legislativ sau semi-legislativ propriu, la fel cum exclude guvernatori cu puteri executive lărgite. Sunt suficienţi baroni în judeţe pentru a mai avea şi nişte conţi deasupra lor. Oricum, mentalitatea comună de la noi tinde spre găsirea unui şef care să ne derobeze de asumarea propriului destin. Şi-atunci, cum împaci necesitatea acestei reorganizări cu situaţia de fapt? Pentru că, ne place sau nu,

4) Există identităţi judeţene. După zeci de ani în actuala formulă de împărţire a teritorului, oamenii au ajuns să se simtă bihoreni, sălăjeni, botoşăneni, vasluieni, gorjeni sau tulceni. Acest sentiment de apartenenţă este, în unele zone, mai puternic decât cel regional-moştenit, adică primează în faţa identităţii “olteneşti” sau “ardelene”. Cu identitatea nu e de joacă: o trasare “din pix”, de la Bucureşti, poate crea tensiuni sociale acute. De aceea, regionalizarea nu trebuie să fie făcută pe genunchi, cum se intenţionează acum. Iar lucrurile sunt complicate de faptul că

5) Regiunile istorice mari sunt prea mari, iar regiunile istorice mici, prea mici. Nu poţi face o singură regiune din Transilvania, de pildă, pentru că ai anula dreptul la dezvoltare a milioane de transilvăneni, dată fiind depărtarea lor de polii de creştere urbani. Dar nu poţi face nici regiuni precum Crişana sau Banat, pentru că acolo s-ar strânge prea puţină populaţie pentru proiecte de mare anvergură, iar rezultatul ar fi similar: băltirea.

Care e, totuşi, soluţia? (Că de cârcotit ne pricepem foarte bine :) ) Din moment ce banii sunt singurul temei, din moment ce nu există nici o “cerere” de jos în sus pentru această reîmpărţire, din moment ce există, solide, identităţi locale care nu pot fi eludate, atunci regionalizarea trebuie să se refere doar la bani. Ea nu are voie să complice nici echilibrul interetnic, nici hăţişul legislativ, nici birocraţia mediului de afaceri.

Regionalizarea trebuie să fie aplicată pur şi simplu după model european, în funcţie de oraşele care au potenţial de locomotive pentru câteva judeţe din preajmă. (Acesta este, de altfel, cel mai firesc argument împotriva unei regiuni în Ţinutul Secuiesc, cum pretinde UDMR. Acea zonă este cea mai rămasă în urmă din România, are o infrastructură jalnică, este pe primul loc la avorturi şi sinucideri şi, în consecinţă, statul român nu are dreptul să îi permită o segregare suplimentară, ci trebuie să o lege de un pol de dezvoltare cert.)

Regionalizarea nu poate să nu ţină cont că există aceste oraşe, le ştim cu toţii, care sunt deja noduri comerciale şi educative. Fiecare regiune trebuie să graviteze în jurul unui asemenea centru – Timişoara, Craiova, Constanţa, Iaşi, Braşov, Cluj. Unde există orgolii şi competiţie între două reşedinţe de judeţ, poate fi gândită pe termen lung o metropolă bicefală, care să-şi împartă atribuţiile: Brăila-Galaţi sau Sibiu-Braşov pot fi exemple în acest sens.

Şi închei: în acest moment, tratăm regionalizarea ca pe o căsuţă care trebuie bifată, o căsuţă pe care alţii ne-au vârât-o sub nas. Dacă e să fie aşa, măcar să ne asigurăm cât mai multe decenii de stabilitate administrativă şi de normalitate identitară. Că banii vin unde e omul liniştit.

*