De ce e bine să nu judeci pe altul? Nu doar pentru că n-ai de unde să ştii cum a ajuns să comită acea faptă pe care tu o consideri din categoria răului. (Nu cunoşti mai nimic din cauze şi context. Poţi vedea, eventual, fragmente de efect.) Dar mai ales pentru că nu vei afla niciodată în ce fel a ispăşit, voluntar sau nu, acel altul. Cum a plătit, cum s-a pedepsit, cum a fost sau cum va fi pedepsit.

Mai grozav decât atât: poate comiterea acelui rău şi căinţa ulterioară vor fi temeiuri pentru un bine de cu totul alt nivel, pentru o spălare istorică, pentru un potop care şterge orice context anterior.

Nu trebuie să judeci pe altul atâta timp şi spaţiu cât eşti înăuntrul continuumului.

Avantajul scriitorului e că el creează continuumul şi, de aceea, îl cunoaşte. Te momeşte să condamni la pagina 10 sau 33 sau 100, jucându-se cu nestăpânirea ta, apoi te face de râs la pagina 200 sau, deseori, la final.

Cititul e un antrenament pentru judecata postumă: nu te arunca, fii atent la capcane, urmăreşte-ţi reacţiile, ai răbdare, iubeşte.

*

Apărut în 2008, ca transpunere în proză a unei piese de teatru, romanul finlandezei Sofi Oksanen e o pendulare trecut-prezent prin continuumul dominat de vină şi trădare al unei femei din Estonia – Aliide, despre care, pe măsură ce înaintezi în lectură, realizezi că nu ai niciodată suficiente date, că mai ai nevoie de încă şi încă un episod pentru a putea formula un verdict. Ba o înţelegi, ba o condamni, iar verdictul, de fapt, e greşeala. Verdictul nu trebuie să existe.

În cel de-al doilea război mondial, România a trecut printr-o singură “întoarcere a armelor” (1944), printr-o singură schimbare fundamentală de asupritor, şi acel eveniment continuă să ne tulbure. Estonia a trecut, în acelaşi timp, prin trei răsturnări: peste nemţi au venit sovieticii, s-au întors nemţii pentru scurt timp şi apoi, încă o dată, sovieticii, care aveau să rămână aproape 50 de ani, până în 1991.

Dar Estonia a devenit parte a URSS, n-a fost doar dirijată de comisari sovietici, ca noi. Nu că teroarea ar necesita grade de comparaţie, dar una e să plăteşti că ai fost aliat cu naziştii, alta e să nu mai ai ţara ta, şi tot, dar absolut tot ce-a fost înainte, să devină condamnabil.

Aliide e tânără în vremea războiului, dar nu e frumoasă ca sora ei, Ingel, şi nici nu dă gust bun oricărui lucru pe care-l atinge, la fel ca Ingel. Cu ce sunt vinovaţi cei care nu sunt foarte frumoşi şi nici spectaculos de talentaţi? Cum să reziste şi să nu zgârie aura celor hărăziţi?

În dragoste şi război, se zice, totul e permis, iar Aliide le pierde pe amândouă, ca femeie şi ca estoniancă. Dar până să accepte înfrângerile, totul îi este permis, şi ei: trădarea, compromisul, tăcerea care îngăduie răul. Şi Aliide plăteşte, ispăşeşte, duce cu ea, în ascunzători etanşate, unde să nu mai pătrundă iz de amintire, toată vina de a fi fost tânără, de a-şi fi dorit să o iubească un bărbat care n-o iubea şi de a trăi din nou în ţara normală de dinaintea dictaturii sovietice.

Şi vine o zi – Aliide e deja bătrână şi ţara, deşi redobândită, nu are nimic din lumina tinereţii – când găseşte o tânără în grădină, o fată ce pare a fi rătăcită şi care e mai degrabă o ameninţare decât o curiozitate. Şi tot ce reprezintă acea fată redeschide continuumul memoriei lui Aliide – şi gelozia faţă de Ingel, şi neamţul pe care l-a ţinut ascuns, şi soţul venit cu tancurile sovietice, şi dispreţul celorlalţi. Iar fata cea necunoscută îşi fereşte propria nostalgie, o vinovăţie pe măsură şi visul de libertate. Are şi ea ruşii ei, de care vrea să scape, şi nesiguranţa, şi teama, mai ales teama aceea care vine din viitor şi care-ţi blochează alegerile.

Ce nu poate face viaţa e la îndemâna cărţii. Pe Aliide o salvăm noi, cititorii, răzgândindu-ne, iertând-o, condamnându-ne pripeala. Iar pe fata cea necunoscută o salvează Aliide. Continuumul nu trebuie subestimat niciodată.

*