Apariţia Uniunii Naţionale pentru Progresul României (UNPR) este un regres alarmant în politica autohtonă. Preliminariile şi modul în care s-a format, conducerea aleasă la primul Consiliu Naţional, terminologia declaraţiilor de intenţii şi toată simbolistica sa reprezintă suficiente semnale în acest sens. UNPR se naşte ca partid a-democratic şi, contrar denumirii sale, se anunţă o forţă reacţionară, în sensul clasic al acestui cuvânt.

Fundaţia. UNPR e un partid clădit prin trădare. În “gena” sa nu există un proiect creativ, care să inspire şi să atragă diverse personalităţi, şi nici vreun diferend ideologic ireconciliabil care să ducă la desprinderea de “aripi” din partidele mai vechi. Doar trădarea îi e temelie.

22 de parlamentari ai PSD şi 7 de la PNL, majoritatea anonimi, şi-au părăsit partidele, aflate în opoziţie, fără a da prea multe explicaţii alegătorilor. Două treimi dintre ei au plecat după turul doi al alegerilor prezidenţiale: mai trebuie dovedit oportunismul?

Relevante sunt şi cazurile celor trei preşedinţi ai UNPR: “executivul” Gabriel Oprea a demisionat din PSD a doua zi după ce a pierdut fotoliul Internelor, în ianuarie 2009, iar preşedintele “plin”, Marian Sârbu (deputat al cărui CV începe doar în 1990, la 31 de ani), şi cel “de onoare”, diplomatul Cristian Diaconescu, imediat după Congresul din februarie 2010, când mai ales acesta din urmă s-a compromis trecând, labil sau şantajat, dintr-o tabără în alta. Era doar încălzirea.

Zidul. Pe lângă faptul că este o construcţie artificială, pentru că nu s-a coagulat în jurul unei doctrine politice sau al unui lider vizionar, UNPR porneşte la drum cu o minciună sau, dacă vrem să fim mai eleganţi, cu o gravă lipsă de transparenţă. Electoratul nu cunoaşte raţiunea celor 29 de trădări parlamentare, nu ştie ce interes îi uneşte pe iniţiatorii acestei noi formaţiuni. Ce se vede e doar un zid vopsit strident.

Susţinerea PDL-ului şi/sau scoaterea UDMR de la guvernare – presupusele obiective “secrete” ale UNPR – nu ar însemna nici pe departe semne de “progres”, ci mostre pentru incapacitatea celor trei partide mari de a găsi soluţii împreună, în Parlament.

Ferestrele. Când un (fost?) ofiţer acoperit al Securităţii precum senatorul Şerban Mihăilescu invoca “interesul naţional” pentru decizia de a se alătura grupului “independenţilor”, iar colegul său Culiţă Tărâţă, unul dintre cei mai mari latifundiari ai ţării, spunea, în aceeaşi zi de februarie 2010, că “e nevoie de o forţă politică nouă de centru-stânga în România, care să sprijine Guvernul în eforturile pentru depăşirea crizei”, imaginea începea să se limpezească. Acum, când ştim că “noua forţă” s-a lansat intenţionat pe 1 mai, şi-a ales acvila ca siglă şi “Noi suntem români” drept imn, sorgintea mentală e evidentă.

UNPR are dungă împrejurul scalpului şi poate deveni o maşină a timpului pentru naţional-ceauşismul nemort. În acest peisaj, o propoziţie rostită la primul miting de preşedintele executiv Gabriel Oprea – “Vrem să fim vocea celor care muncesc, a tinerilor, a bătrânilor, a oamenilor de la sate, de la oraşe…” – mai are nevoie doar de ovaţii prelungite. Douăzeci de ani li s-au depus doar în carne.

Acoperişul. V-aţi gândit vreodată la denumirile partidelor anti-sistem, acele partide care nu sunt capabile să câştige voturi cu propriile programe, ci hrănind spaimele, şi care folosesc democraţia pentru a o submina? Partidele normale îşi asumă ideologii şi se numesc “liberal”, “democrat”, “social-democrat”, “creştin-democrat” şamd. Cele cu origini dubioase şi scopuri necurate sunt “fronturi” ori “mişcări”, “uniuni” şi “alianţe”, stârnesc visuri – “România Mare” sau alimentează inutil aşteptările – “Noua Generaţie”.

Uniunea Naţională pentru Progresul României e o asemenea contrafacere, care poartă marca anilor ’80: un nechezol cu miros de cafea, un galantar plin cu conserve identice, semnături pe cărţi scrise de alţii, adunări populare unde scandările sunt trase pe bandă, suta de lei în plus promisă din ultimul balcon. Un Adibas.

*