de Geo Dumitrescu

Sîntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul !,
prietene, versul e otravă şi pîinea e scumpă şi rea;
altădată şedeam de vorbă şi scuipam,
şi nu ne părea rău că timpul trecea.

Astăzi, în birou e prea frig şi oamenii sînt uscaţi şi galbeni -
fiecare e plin de milă şi toţi au un gînd meschin.
Nopţile sînt sticloase ca ochii morţilor
şi ca să te mai îmbeţi, trebuie să bei spirt, nu vin.

Altădată eram mai proşti şi ne vedeam de treburi;
aveam bani, timp, nostalgia foamei – şi era bine.
ştiam doar că în Japonia se vînd becuri ieftine
şi că zilele ne sînt teribil de puţine.

Sîntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul !…
Vom avea şi noi să povestim de un război
frumos, mare, epopeic, nemaivăzut,
la care, ehe ! am luat parte şi noi !…

Prietene, îţi spun, versul e otravă şi pîinea e scumpă,
O să te întreb totuşi peste cinci ani – fără pic de pedanterie -
(cînd vom fi iar proşti şi vom avea vreme):
… “Înainte, sau după marea bătălie?”

Mîine o să vie primăvara cu flori multe şi inutile
dar fetele sînt dactilografe şi luna e pătată de venin,
nopţile sînt sticloase ca ochii morţilor
şi ca să te mai îmbeţi trebuie să bei spirt, nu vin…

Ianuarie, 1942

Din volumul “Libertatea de a trage cu puşca” (1946).