După citirea stenogramelor din dosarul Vântu, trebuie că orice român de bună-credinţă, dar care nu cunoaşte culisele presei, s-a întrebat cum e posibil ca ditamai managerii să accepte un asemenea tratament.

Cum ajung să-şi obtureze respectul de sine, fie şi parţial, oameni deştepţi şi descurcăreţi, care şi-au construit o reputaţie bună şi o carieră de succes? Iată posibile explicaţii, obiective şi subiective.

“Albă ca Zăpada” nu există. Toţi “mogulii” din România intervin constant în politica editorială a ziarelor, televiziunilor sau radiourilor lor. Îmi pare rău dacă v-aţi imaginat altceva. Nicăieri nu există mandat limpede, cu obiective pentru o perioadă precisă, în timpul căreia patronatul să stea deoparte şi la finele căreia să tragă linie şi să evalueze conducerea executivă. Sârbu sună, Voiculescu “rezolvă”, Patriciu se implică direct, iar despre Vântu aţi citit deja. Niciunul nu face presă pentru presă şi niciunul nu e “de capul lui”. Puţinii manageri de media ştiu foarte bine aceste lucruri. Cine vrea carieră la vârf trebuie să joace acest joc.

Banii, evident. Pachetele salariale acordate şefilor din trusturi, cei care gestionează bugetele, sunt exorbitante pentru nivelul de trai din România, sfidătoare în comparaţie cu veniturile oamenilor din redacţii şi i-ar face invidioşi pe mulţi executivi din companii cu adevărat profitabile, care fac producţie sau distribuţie de masă. Managerii de presă români seamănă, în general, cu fotbaliştii Ligii 1: bani mulţi, rezultate slabe.

Versatilitatea. În mass-media, la fel ca în mai toate afacerile cu greutate, nu ajungi să conduci un business de anvergură naţională – şi, mai ales, să rezişti acolo – dacă nu eşti “înzestrat” sau dacă nu deprinzi repede cum se mimează versatilitatea, cum să fii supus cu acţionarii şi cum să faci pe durul în faţa subordonaţilor, când să taci şi când să vorbeşti, când să linguşeşti şi când să critici. Excepţiile sunt rare şi, în plus, patronii au ochiul format în a depista lipsa de scrupule.

*

Textul întreg poate fi citit aici.