Să presupunem că, mâine, criza se termină. Gata. Reîncep comenzile pentru export, firmele îşi cheamă înapoi angajaţii trimişi în concediu neplătit, scade rata şomajului, cresc încasările la buget, creditarea capătă vlagă, cash-ul prinde flow şi încrederea irigă capilarele naţiei.

Ne întoarcem la ale noastre (de meditat: care sunt “ale noastre”?), răsuflăm uşuraţi, soarele are o nouă strălucire sănătoasă, iar ce nu te omoară te întăreşte. Greul va fi fiind trecut.

Ce-am făcut eu din criză şi ce-a făcut criza din mine? Cum eram înainte şi cum sunt acum? Ce-am fost şi ce n-am fost dispus să cedez pentru bani? Ce-am aflat despre limitele mele? Până unde am rămas om?

Pentru cei afectaţi de ea, criza economică poate fi trăgaciul crizei morale. E ca la Flipper (Pinball, pentru internauţi), jocul acela în care catapultezi o bilă într-un spaţiu înţesat de obstacole, încercând să aprinzi cât mai multe beculeţe şi, implicit, să faci cât mai multe puncte. Eu sunt jucătorul, tu eşti jucătorul, iar bila e conştiinţa care nu trebuie să cadă în hăul dintre manete.

Frumuseţea jocului constă, ştiţi bine, în faptul că manetele nu acoperă toată ieşirea. Când bila cade perpendicular pe mijloc sau are o viteză prea mare, reflexul e inutil. Nu mai e în puterea ta. Ai nevoie şi de noroc, sau oricum altfel s-o fi numind acel misterios factor suplimentar.

Diferenţa dintre criză şi joc este că nu ştii dacă primeşti bilă nouă. Şi de câte ori. Iar criza nu se termină mâine. A fost doar o prezumţie.