E nevoie de o conferinţă naţională a presei româneşti. Cine îşi asumă organizarea acestei întâlniri – persoană publică, ziar, televiziune, companie media sau agenţie de publicitate – va intra în istorie.

E nevoie să se aşeze la aceeaşi masă toţi cei care decid în mass-media, pentru a salva ce se mai poate salva. S-a ajuns într-un punct în care atât finanţatorii, cât şi producătorii informaţiei de presă sunt disperaţi, iar această disperare se repercutează asupra întregii ţări.

Fiecare încearcă să găsească soluţii pe cont propriu pentru a evita falimentul: de la tabloidizare la înregimentare, trecând prin inevitabilele concedieri şi scăderi de salarii. De la MediaPro, care beneficiază de cel mai mare procent din piaţa de advertising, până la ultimul site de ştiri care încearcă să supravieţuiască onest, presa românească se minte pe sine însăşi că poate merge mai departe aşa.

Soluţia nu poate să fie decât comună, iar concurenţa să reînceapă ulterior, după un moment T zero, constând în stabilirea obiectivelor generale şi a metodelor de salvare. Pentru ca jurnalismul să mai trăiască, e nevoie de reglementarea şi de curăţirea pieţei. E nevoie de reguli, de pedepse şi de arbitraj, pentru a separa onestitatea de înşelăciune continuă. Numai aşa se poate reveni la speranţa profitului.

1) Ziarele nu au cum să reziste în condiţiile în care acelaşi conţinut, ba chiar îmbogăţit, este oferit gratuit pe propriile site-uri, cu o seară înainte de apariţia pe tarabă. “Jurnalul Naţional” are un termen de 3 luni pentru a se salva de la dispariţia ediţiei tipărite, timp în care nimeni nu poate să inventeze o minune. Patronul de la “România liberă” nu poate plăti salariile, cu toate că este între cei mai bogaţi oameni de afaceri. În plus, metoda abonamentelor oferite celor care se asigură la firma sa nu are cum să ţină la nesfârşit pe post de adevăr în statisticile de audienţă. Trustul “Adevărul” e în insolvenţă, cu datorii imposibil de achitat, de aproape 100 de milioane de euro, iar “Evenimentul zilei” se chinuieşte să împace capra succesului de odinioară cu varza ruşinosului tabloid de azi.

2) Cea mai aberantă situaţie este pe online, unde nu câştigă sume importante decât site-urile aflate în Top 10, adică acelea care adună cel puţin 150.000 de vizitatori unici pe zi. În cifre lunare, cel puţin 2 milioane de oameni accesează fiecare dintre aceste site-uri, dar nici aşa încasările din publicitate nu permit existenţa unei redacţii independente. Condamnaţi, fără speranţă, sunt producătorii de conţinut medii şi mici, care nu obţin venituri nici măcar pentru acoperirea salariilor, chiar dacă strâng zeci de mii de vizitatori zilnic. În această zonă, e mult mai grav decât “totul sau nimic”. E ceva pentru “totul” şi nimic pentru “ceva”.

3) Televiziunile de ştiri sunt cel mai mare rău care se petrece de o vreme pentru normalitatea convieţuirii în România. Nu e nevoie să dezvolt sau să explic această afirmaţie. O simţim cu toţii, visceral, şi ne iluzionăm că, dacă o deconstruim raţional, se va rezolva cândva. Nu se va rezolva. Ar fi suficient, de pildă, un ordin dat de şeful Poliţiei (“nu mai anunţaţi reporterii!”) pentru ca televiziunile de ştiri să intre în vrie, în lipsă de idei. Ar fi suficient ca multinaţionalele să nu-şi mai facă reclamă, să zicem o săptămână, pentru a desfiinţa emisiunile de aşa-zise dezbateri care mutilează bunul simţ. Astăzi, televiziunile de ştiri din România sunt atentate la adresa omeniei. Toate.

4) Chiar şi marile posturi comerciale ar avea de câştigat dintr-o întâlnire naţională a presei. Ar putea, astfel, să adopte o strategie comună în relaţia cu agenţiile de publicitate, care, pe de o parte, încasează aşa-numitul rebate (un soi de “taxă” care li se întoarce din bugetele alocate prestatorului de servicii din media), dar care, pe de altă parte, au renunţat la funcţia etică regulatoare în relaţia dintre companiile cliente şi destinatarul final al banilor, care este ziarul, televiziunea, radioul ori site-ul.

Cine ar beneficia cel mai mult dintr-o asemenea conferinţă? În primul rând, publicul. Apoi, jurnaliştii adevăraţi, neştiuţii, cei care se străduiesc să rămână fideli acestei profesii în ciuda tuturor presiunilor “manageriale” şi a incertitudinii din vieţile personale. Există oameni, cu sutele, care continuă să scrie, să fotografieze, să filmeze, să meargă pe teren – adică să lucreze cinstit pentru noi, cei de acasă -, deşi, uneori, nu mai au bani de pâine pentru mâine. Există oameni care nu mai au cum să-şi plătească abonamentul la metrou sau la autobuz şi împrumută de la părinţi ca să mai meargă încă o zi, şi încă o zi, la redacţie. Lor le suntem datori cu solidaritate.

În al treilea rând, o conferinţă naţională a presei le-ar folosi, bineînţeles, investitorilor, cărora trebuie să le acordăm prezumţia că vor să îşi păstreze afacerile pe termen lung. Acum, cu excepţia celor mari, veniturile presei se mai bazează doar pe prietenii, cumetrii şi coterii.

Pentru un patron nepriceput în acest domeniu, presa a devenit spălătoarea de bani a afacerilor sale conexe sau, în cazul “fericit”, propteaua intereselor sale politice şi din alte businessuri.

Această stare de fapt nu mai poate dura foarte mult, pentru că patronilor li s-au epuizat banii şi răbdarea, pentru că încă-partenerii lor preferă să finanţeze zone mai sigure şi mai puţin vizibile şi pentru că jurnaliştii nu mai au ce să pună pe masă. Atât de sec.

O conferinţă naţională a presei ar putea înfiinţa un organism de supraveghere deontologică (ştiu, termenul e compromis), ar putea stabili reguli pentru preluarea conţinutului, în favoarea producătorului şi în defavoarea agregatorului, ar putea concepe o taxă sau un abonament pentru mediul online şi, de ce nu, ar putea relansa dezbaterea privind legea presei.

Să nu ne mai minţim, cum o facem de două decenii: această breaslă nu se “auto-reglementează”, iar presiunile politice şi ale serviciilor secrete nu fac decât să macine încrederea publicului şi activitatea onestă a jurnaliştilor. Asta ca să nu redeschidem şi discuţia despre valori, etică sau protejarea minorilor.

Ceea ce construieşte în aceşti ani presa noastră este un viitor cu totul amoral, cu generaţii fanatizate şi alegeri radicale. În aceste condiţii, normalitatea unei situări “în centru”, a unei domoliri sociale, nu are vreun orizont tangibil. România e ameninţată nu atât de strategiile neprietenilor ei, cât de aglomerarea strigătelor şi de falia lipsei de îngăduinţă din presa pe care a lăsat-o să se cangreneze.

*