A venit momentul pentru care v-aţi pregătit zile în şir tu şi ai tăi. Ba chiar ani întregi, dacă te gândeşti cât aţi muncit să ajungeţi aici, în postura de a-i reprezenta pe cei de acasă şi de a fi văzuţi de atâta lume curioasă.

Eşti invitat de onoare la o serată cu cei mai buni. Ţi se oferă şansa de a arăta cine eşti cu adevărat, cine sunteţi, tu şi ai tăi, şi că meritaţi să fiţi acolo.

Gazdele – bărbaţi, toţi – s-au îmbrăcat ireproşabil; au costume bine croite şi cravate la modă, pantofii le strălucesc şi întreaga lor prezenţă respiră un aer de civilizaţie relaxată. Se respectă şi vă respectă. Îşi respectă statutul. E o fericită povară să poţi aduce bucurie milioanelor care te urmăresc.

Nimic nu lipseşte sărbătorii. Nocturnele sclipesc ca nişte artificii antigravitaţionale, iar camerele de filmat vă aşteaptă, vă caută şi vă prezintă în paralel, pe ei şi pe voi, ca omologi. Ca egali prezumtivi.

Şi se deschid porţile, muzica solemnă ridică tonusul, ei vă întâmpină zâmbitori şi destinşi, spaţiul vibrează de aplauzele miilor de copii în care s-au preschimbat adulţii de după-amiază, iar voi, oaspeţii, păşiţi în lumină, trimişi ai unei alte ţări, simboluri ale ei – de ce să ne ferim de adevăr -, îmbrăcaţi în trening.

*