România are nevoie să tacă pentru o zi. Îmi doresc să rămână fără curent companiile de cablu tv, emiţătoarele radio şi furnizorii de internet, să se închidă tarabele cu ziare şi, pentru o zi, constrânşi de acest sevraj mediatic, să vorbim unii cu alţii despre dragoste sau despre mâncare, să ieşim pe stradă fără nici un drum de făcut, să citim zece pagini dintr-o carte, să stingem veioza mai devreme.

Presa caută din ce în ce mai puţin răul din societate: acum îl fabrică ea însăşi. Ne-ar trebui o presă a presei, pentru că, din spatele camerelor şi din faţa laptopurilor, vin avalanşe continue – atac, apărare, comentarii – care ne desfiinţează omenia. Ni se aşază direct pe inimă şi ne tulbură fiecare minut. Liniştea e o limbă moartă.

Nu se înfruntă dreptatea cu nedreptatea, ci două vehemenţe mincinoase, două prelungiri ale unor tipare care nu ni se potrivesc. Se ciocnesc trecutul nerezolvat cu un prezent eşuat şi ambele au pretenţii de viitor corect.

Prietenii se ceartă şi se despart pentru că văd diferit o operaţiune de PR, părinţi cu copii mari se transformă în propagandişti de reţea, creativitatea ni se risipeşte pe ridiculizare şi ajunge să pută a zeamă de tomberon. Totul e un spectacol al urii cu pretenţie de flamură neprihănită.

Totul ni se aşază pe inimă şi ne-o alarmează: suntem gata oricând de o ripostă, de un dos de palmă pe forum, de un cap în gură meşteşugit pe Facebook. Ne despart spaima de a nu ieşi din albiile săpate în minţile celorlalţi, teama că, dacă am ceda o nuanţă, am putea pierde poziţiile cucerite anterior, frica de a ne trezi în eventualitatea unei reinventări de sine.

România are nevoie să tacă. Să fie linişte chiar dacă, a doua zi, totul se va relua ca un film isteric pus pe pauză. Să vorbim unii cu alţii, să ne mai respire inimile.

Foto: Dragoş Stanca

*