Mi-am amintit această idee a lui Panait Istrati văzând şi citind principalele intervenţii de la şedinţa Consiliului Naţional de Coordonare al PDL. Pentru că nici organizaţia condusă acum de Emil Boc nu face excepţie.

Monica Macovei şi Cristian Preda şi-au făcut iluzii că ar putea reforma, pe baze principiale, cea mai oportunistă structură politică românească. Cum şi încotro să-i reformezi pe “reformiştii” FSN-ului, pe trădătorii PNŢ-ului, pe social-democraţii trecuţi la dreapta, partidul care s-a aliat cu toţi, “pragmatic”, şi de toţi s-a lepădat?

Zicerea lui Istrati – a cărui viaţă, în paranteză fie spus, ar trebui repovestită astăzi pentru tinerii neo-marxişti care eludează teroarea atunci când fac apel la comunism – se potriveşte de minune în politica noastră. Dacă prin termenul de “fondatori” înţelegem nu neapărat persoane, ci grupuri unite de mentalităţi asemănătoare şi de interese convergente, atunci putem deşira, privind în urmă, la cei 21 de ani, câteva fire roşii.

Frontul Salvării Naţionale, mamutul creat pentru a bloca adevărata revoluţie şi pentru a proteja structurile Partidului şi ale Securităţii în scurta perioadă în care acestea au fost ameninţate, s-a perpetuat ideatic şi ca tipologie umană în FDSN, PDSR şi PSD, chiar dacă liderii şi garniturile de la vârf i s-au mai schimbat şi întinerit. Firul roşu, în afară de Ion Iliescu, l-a reprezentat conservarea ipocriziei tipic comuniste: activiştii se prefac îndureraţi de talpa ţării în timp ce fură pentru mai multe generaţii.

Un alt exemplu pentru felul în care gena defineşte o asemenea entitate este PNL, care, oricât s-a folosit de trimiterile istorice la Brătieni şi oricât au încercat voci ale societăţii civile să-l pună pe acea “şină”, a dovedit continuu că nu mai are de ce să poarte acest nume. După 1989, sub masca reprezentării clasei medii şi a iniţiativei de business, PNL a fost un partid al versatilităţii perdante, al opţiunilor greşite pe termen mediu de dragul sacilor în căruţă pe termen foarte scurt. Alierea cu FSN, propunerea din ’92 ca Regele să candideze la preşedinţie, trădarea ţărăniştilor, după ce aceştia îi salvaseră de la inexistenţă parlamentară, compromisul cu PSD din mandatul Tăriceanu şi, acum, îmbrăţişarea din USL sunt repere concludente pentru firul roşu al liberalilor – lipsa de consistenţă.

Aici se cuvine o precizare. Dacă orice organizaţie e vehiculul prin care fondatorii îşi urmăresc scopurile, cum se face că există organizaţii care se menţin sau chiar devin mai influente şi după ce ei nu mai sunt sau nu mai pot conduce nemijlocit?

*

Continuarea poate fi citită aici.