Ea le curăţă podelele, cuminte, şi cămăşile li le păstrează albe, pe piatră de râu, dar palmele îi tânjesc după atingerea pânzei. Se umple de mirosurile bucătăriilor lor, răbdătoare, iar ei nu ştiu că ea poate să adulmece vântul în frunze. Ea cunoaşte alchimia vinului care te pune pe picioare, însă de singurătatea ei nu şi-a atins nimeni buzele. Ea îi ascultă supusă, de firimiturile cu care o plătesc nu se plânge nicicând, pentru că ei, bieţii, n-o aud înălţând imnuri de slavă Fecioarei. Pe toţi îi priveşte aşa cum se vor priviţi şi îi lasă, împăcată, să nu o vadă, căci destui sunt, şi-aşa, demonii care i se arată când potriveşte culori create pentru a reface lumina.
Niciunul dintre simţurile ei n-are nevoie de aparenţe.
Séraphine (2008). Regia: Martin Provost. Cu: Yolande Moreau, Ulrich Tukur.
A obţinut 7 premii César (Oscarul Franţei): cel mai bun film francez din 2008, cea mai bună actriţă, cea mai bună imagine, cel mai bun scenariu original, cea mai bună muzică, cele mai bune decoruri, cele mai bune costume.
*
Séraphine Louis şi-a trăit aproape toată viaţa (1864-1942) în orăşelul francez Senlis, de aceea, ca artistă, e cunoscută şi ca Séraphine de Senlis. Nu se ştie cum a început să picteze şi nici dacă a învăţat-o cineva sau a fost o autodidactă perfectă. Cu excepţia a trei ani din perioada interbelică – când descoperitorul şi binefăcătorul său, colecţionarul german Wilhelm Uhde, i-a asigurat un trai decent -, a fost menajeră prin casele mai multor familii. Ultimii zece ani şi i-a chinuit într-un azil, diagnosticată cu psihoză cronică.
În Senlis, Séraphine locuia într-o cămăruţă pentru care nu putea plăti chiria la timp. Ziua, muncea, noaptea – picta. Dacă Uhde nu şi-ar fi petrecut, în 1912, câteva luni de odihnă în mica localitate din nordul Parisului, dacă nu s-ar fi nimerit ca Séraphine să fie angajată pentru a-i deretica şi găti, dacă un mic tablou n-ar fi ajuns, miraculos, în mâinile lui, poate că lumea nu s-ar fi putut bucura niciodată de florile ei arzânde, de fructele magice ale imaginaţiei sale şi nici de frunzele în care ochii spaimei se ivesc printre tonuri solare.
“Séraphine” e o poveste adevărată despre smerenie, despre acceptarea bunelor şi relelor, aşa cum ne vin ele. O femeie simplă face din tot sufletul ceea ce o împlineşte, fără să pretindă recunoaştere, fără să caute glorie. Nu cere lumii mai mult decât bănuţii care i se cuvin pentru rufele pe care le spală şi pentru scările pe care le lustruieşte. Nu se simte înjosită că îngenunchează înaintea urmelor murdare ale celorlalţi. Are secretele ei – ingredientele pe care le amestecă în vopseluri, cântecele de mulţumire închinate Născătoarei şi, cel mai mare dintre toate, orele de linişte în care, fără să ştie cum, buricele degetelor îi urmăresc viziunile şi o eliberează de coşmaruri.
*
*
Comentarii