Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (prima zi)

Începând de azi, voi posta la fiecare sfârşit de săptămână, în şapte părţi, jurnalul pe care l-am scris anul trecut la Muntele Athos. Textul integral a apărut în revista clujeană “Steaua”, în august 2009. Am considerat că e corect să aştept un număr nou din “Steaua” pentru a publica jurnalul şi pe blog.
O precizare: L. este prietenul datorită căruia am ajuns la Athos. El şi fiul său mi-au fost ghizi şi tovarăşi de călătorie. Le mulţumesc încă o dată, aici, pentru acele zile de linişte.

*

Luni, 11 august 2008

Se zice “să intri în Munte”. Nu să ajungi, nici să mergi, nici să te duci la…. Să intri. Aghion Oros. Muntele Sfânt. Şi dacă e sfânt, atunci “intri”, pentru că totul e o biserică. Grădina Maicii Domnului.

*

Orăşelul în care am acostat, Dafni, constă în câteva case. Vreo nouă-zece. Citisem că e un orăşel, dar de fapt sunt doar o piaţetă şi câteva clădiri. Oameni simpli pe terasa unui “restaurant”, un călugăr rus stând la masă cu un mirean care bea bere şi vorbeşte tare.

*

Drumul cu maşina pe Munte e o experienţă în sine. Are porţiuni foarte scurte de asfalt, lângă capitala Kareya, lângă Marea Lavră, lângă schitul românesc Prodromu. În rest, e drum de munte, macadam – cum se zice în limbajul raliurilor. Aici, miza raliului nu e viteza, nici timpii, ci să ajungi cu bine la destinaţie. Totul e pe buza prăpastiei, nu poţi s-o “calci”, mereu există primejdia să cazi.

*

Mănăstirea Iviron. Întemeiată de călugări georgieni, acaparată de greci. Mi se zice că grecii, de altfel, pun stăpânire pe orice schit sau mănăstire în care se pierde filonul etnic al vieţuitorilor şi întemeietorilor. Din cele douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte, doar trei mai sunt ne-greceşti: Zografu (bulgărească), Hilandar (sârbească) şi Sfântul Pantelimon (rusească).
La Iviron se face curăţenie, în curte s-au scos vasele cele sfinte, candele şi alte recipiente. Toate strălucesc. Sus, pe turla bisericii, e legat un drac negru, ca stareţul să nu uite.

Ni se deschide paraclisul în care se află icoana Maicii Domnului Portaitissa – Portăriţa, despre care se spune că a venit pe ape, la începuturile vieţii monahale pe Munte. Şi că, la finele vieţii monahale, când totul se va sfârşi, icoana va rămâne ultima şi va pleca la fel, singură, pe ape. Frumos eschaton.
Ar crede omul de acasă aşa ceva?

Părintele care îngrijeşte paraclisul e cunoscut, îmi spune L., pentru răceala lui, pentru că e mai mult decât distant. Nouă ne deschide, din proprie iniţiativă, încăperea în care se ţin moaştele şi ne obligă blând să intrăm.
– E o minune, zice L..
– Avem noroc cu cel mic, răspund eu.
– Nu e noroc, e pentru tine.

Părintele îl cheamă pe copil într-un alt corp de clădire şi el se întoarce cu trei sticluţe cu mir de la icoana Portăriţei. Asta e bucuria.

Când ieşim din curtea mănăstirii, un călugăr mai tânăr şi un altul mai în vârstă stau de vorbă, aşezaţi. Mă aplec spre cel tânăr, pentru binecuvântare (“Evloghite…”), iar el îmi face semn, zâmbind, să i-o cer seniorului. Îngenunchez, sau dau să îngenunchez – totul se petrece într-o secundă, dar vârstnicul mă refuză scurt şi dur, într-o românească stâlcită: “Drumu’! Placă!”.

Prima lecţie: nu tulbura un călugăr, pentru că rişti să-l ispiteşti. (Ulterior aveam să aflu că nu poţi, că nu e bine să te duci pur şi simplu să ceri binecuvântarea unui călugăr care nu te cunoaşte şi că nu se sărută mâna decât călugărilor care sunt şi duhovnici). Prea multă evlavie devine falsă? De unde-a ştiut că-s român? Ei vorbeau greceşte…

*

Întemeietorul primei mănăstiri din Munte – Marea Lavră, Sfântul Atanasie, s-a rugat Fecioarei Maria să îl ajute să găsească apă, pentru că monahii sufereau de lipsa ei.
Beau apă din izvorul Sfântului, pe care se zice că l-a descoperit lovind cu toiagul în stâncă, într-un loc pe care i-l indicase Maica Domnului. Lângă oglinda izvorului (sub care stau patru pietre sparte în cruce), călugării lasă periodic zeci de sticle goale de un sfert de litru, pentru eventualii pelerini care vor să-şi ia apă din izvorul cel sfânt.

La câţiva paşi se află un foişor cu masă şi băncuţe, unde se poate mânca. Pe unul dintre stâlpii de susţinere ai foişorului e prins un dulăpior de metal în care pelerinii lasă de-ale gurii, neperisabile. Poţi veni cu mâna goală, dar vei mânca şi vei bea apă. Dar din dar.

*

Prodromu. Schitul românesc din Sfântul Munte e o aşezare a liniştii. Vârful Athonului o face parcă şi mai calmă. Noi suntem aici, jos, nimic nu ne agresează, e pace şi muntele pare că o protejează.

*

Prima slujbă, de la 5 la 7 seara. E altfel decât într-o biserică din oraş. Mă tem să nu greşesc, să nu scot vreun sunet, să nu tulbur, mă tem să nu mă închin greşit, să nu atrag atenţia. Călugării cu părul şi bărbile albe mă înspăimântă într-un chip frumos. Când stau aşezaţi în strană, cu capetele plecate peste mâini, parcă toată rugăciunea e la ei. Nouă ne rămâne să ne luăm după ei, să încercăm. Când se ridică şi se duc pe rând să se închine la icoanele cele mari, când fac mătănii, devenim nişte intruşi.

Ce înţelegem noi? Un monah bătrân care abia merge, dar care îşi pleacă fruntea la pământ de trei ori în faţa Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa, e peste minţile noastre de oameni lumeşti. El cum poate? Ce ştie? Cum a aflat? Şi noi?

*

Partea a doua poate fi citită aici.