Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (a treia zi)

Miercuri, 13 august 2008

Aseară a fost lăsatul secului, aici se ţine calendarul vechi, cel adevărat. Nu bănuiam, înainte de a veni, amploarea dezbaterii privind calendarul şi întreaga istorie a disputelor pe această temă din cadrul Bisericii Răsăritene, dispute care par la fel de actuale şi după mai bine de 80 de ani de când câteva state cu populaţie majoritar ortodoxă au cedat presiunilor laice ale modernităţii.

*

Azi-noapte, la slujbă, a fost mai frumos decât ieri. Mă cutremură imaginea unui călugăr simplu, care în timpul zilei se ocupă de treburi gospodăreşti (avea să mă pună la tocat pesmet), şi care a stat vreo două ore nemişcat, în genunchi, cu faţa îngropată în bezna scaunului său din strană. Rugându-se. Asta după ce, înainte, timp de o oră, la lumina mică a unei lumânărele, îi pomenise pe toţi cei trecuţi în nişte foicele de aceeaşi dimensiune, un sfert de pagină A4. Am tras cu ochiul, nu m-am putut abţine – avea zeci de pomelnice, fiecare cu data scrisă deasupra şiragului de nume, vii şi adormiţi.

Departe, în ţară sau unde-or fi trăind, acei oameni nu ştiu, nici nu bănuiesc, habar n-au sau au uitat complet că cineva se roagă în fiecare noapte pentru ei şi pentru morţii lor.
Nu ştim nimic.

*

După ce-am tocat pesmet (am făcut vreo două castronaşe din pâine uscată – nimic nu se aruncă pur şi simplu), m-a chemat la bucătărie, să-l ajut, unul dintre călugării care pun masa; îşi zdrobise o unghie de la picior – degetul mare, şi nu se mai putea mişca la fel de iute. M-am bucurat să-i pot oferi pansament adus de-acasă.

Am pus farfuriile pline la mese, mai întâi pe cele cu o porţie sănătoasă de rivit (un fel de năut, despre care-am fost convins că e fasole), apoi, alături, pe cele cu compot, că bun e un “dulce” la “felul doi”.
La finalul mesei, m-a lăsat să-l ajut din nou, şi-am golit farfuriile într-o găleată (pe cele neatinse – nu, că nu ştii cine mai vine, întârziat, la trapeză), am strâns toată pâinea de pe mese (cu tot cu bucăţelele începute), iar apoi am adunat firimiturile într-o tăviţă, cu un burete mare păstrat special în acest scop.

Încep să înţeleg: mă bucuram că fac ceva cu adevărat folositor, că se vede munca de pe urma mea, că se va mânca din nou la o masă curată.
Totul e bine rostuit, fiecare lucru e util, nu arunca degeaba.

*

Noaptea, la 3, când bate clopotul pentru adunarea la slujbă, din pustie se aud şacalii urlând şi râzând ca hienele. Se stinge bătaia clopotului, tac şi ei. E înfiorător.
Călugărul de la trapeză mi-a spus că mâncarea care se adună de pe mese, cea rămasă, care deseori e cel puţin jumătate din câtă s-a preparat, li se duce şacalilor. Şacalilor.

*

Părintele N., la care mergem pentru a doua oară, a fost stareţ la un alt schit. Acum are vreo 75 de ani şi ne mărturiseşte că vocea i s-a împuţinat şi nu mai are putere să cânte la strană.
Are grijă de toate vietăţile din curte, mai puţin de pisici (“Ia să-ţi dau!”, îi strigă uneia care îndrăzneşte să se apropie). Are două găleţi pline cu apă lângă şopronul unde repară şi vopseşte încălţăminte veche. Cam din 5 în 5 minute, vine câte o viespe uriaşă, se aşază pe marginea găleţii şi bea apă liniştită, preţ de câteva secunde. Viespile ştiu că acolo e apă, pentru că vin direct, cu ţintă precisă, şi apoi zboară fără să bâzâie oamenii. “Ai văzut cum a băut?”, ne întreabă, vesel, părintele N..

*

L. îmi povesteşte că, odată, l-a întrebat pe părintele N. dacă l-a cunoscut pe un alt monah athonit. “Da, ne-am întâlnit de vreo două ori”, i-a zis. “Şi cum de-l mai ţineţi minte?”. “Păi îl pomenesc în rugăciunile mele. Îi pomenesc pe toţi cei pe care i-am întâlnit în viaţă”.

*

Unde suntem noi faţă de aceşti oameni? Câtă prăpastie e între o minte care caută să se răzbune sau să întindă capcane şi un suflet care se roagă pentru toţi cei pe care i-a întâlnit vreodată?

*

Prima zi a jurnalului poate fi citită aici, iar a doua, aici. Continuarea, aici.