Duminică, 17 august 2008
Ieri s-a întors stareţul chiliei, părintele I., iar azi-dimineaţă a oficiat utrenia şi liturghia. E un bărbat înalt, care merge un pic aplecat, are ochi verzi şi expresivi, o barbă roşie şi ascuţită de la gestul reflex de pieptănare-mângâiere şi, mai ales, o remarcabilă inteligenţă a nuanţelor.
În discuţiile cu folos, ideile nu trebuie spuse până la capăt, există o delicateţe a întreruperii propriilor vorbe, pe care oamenii cu har o posedă, căci nu e nimic mai hrănitor pentru dialog decât să-i laşi celuilalt firul la îndemână, să-l deşire singur, apoi să ţi-l cedeze din nou. Iar părintele I., despre care cred că are vreo 35 de ani, ştie acest lucru. Uneori, inteligenţa îi poartă cuvintele mult mai repede decât pot ceilalţi să “compileze”, însă el se opreşte, se întoarce din drum şi le explică răbdător, cu un zâmbet de înţelegere ţinut în frâu.
A propos de zâmbet, am descoperit mirat ce oameni veseli şi glumeţi sunt monahii; te-ai aştepta la încrâncenări şi sobrietăţi importante şi, când colo, ei se poartă ca nişte copii puşi pe şotii, păstrând mereu măsura justă între ironie şi afecţiune, controlând şi controlându-se să nu supere şi nici să nu (se) smintească. Aceasta ar trebui să ne fie şi nouă linia – puterea smereniei în viaţa duhovnicească şi un optimism surâzător, fără urmă de batjocură, în raporturile cu ceilalţi.
*
Rămân singur la chilie – toţi pleacă la înmormântarea unui părinte de la o altă chilie, care se săvârşeşte la numai câteva ore de la moartea sa. Vestea circulă repede între mănăstiri – telefoanele mobile modifică ritmul milenar al lucrurilor -, astfel că la groapă vor fi prezenţi zeci de monahi, coliva va fi gata la timp, iar mantia în care va fi înfăşurat – aşijderea.
La Athos, monahii sunt băgaţi în pământ fără sicriu, doar cu o icoană pe piept. Înţeleg că la unele mănăstiri din ţară s-a renunţat la acest obicei, iar călugării sunt înmormântaţi în copârşeu.
*
Numai eu şi zizikiile. Scriu ore întregi, scriu şi beau apă. Fac şi o pauză, dorm vreo jumătate de oră întins pe spate pe patru scaune lipite. E o odihnă integrală, nu te doare nici un os, decât când te trezeşti.
Când începe să se însereze, mă opresc din scris şi mă uit la pozele cu fetele din memoria telefonului mobil. Noi, la mare, acum doi ani. Dormeam toţi într-o cameră – fetele pe o saltea uriaşă care ocupa tot spaţiul rămas lângă pat, până la uşă.
Cea mică încă adormea ţinând palma pe obrazul celei mijlocii, cea mare avea toţi dinţii, şi mă apucă o nostalgie şi-un dor şi mă simt ca şi cum aş fi plecat de foarte demult, nu mai ştiu nimic despre ele, ce-au mai inventat, cum ne-au uimit, ce-au mâncat şi ce nu, cum se bizuie toată lumea lor pe încrederea în noi – familia e limanul dragostei, fructul dulce al binecuvântării, cetatea vulnerabilă a tandreţii.
*
Trebuie să spun povestea motanului Stratilat (aici, şi pisicile primesc nume de sfinţi), un motan alb, cu pete negre, simplu şi slăbuţ, de-a dreptul ascetic – ca mai toţi cei din neamul lui care trăiesc la Athos – şi, în aparenţă, bun doar să mănânce şi să toarcă.
Pisicile sunt singurul animal din care se acceptă şi parte femeiască pe Munte. N-aş fi ghicit motivul: apără chiliile, schiturile şi mănăstirile de şerpi.
Iar Stratilat s-a luptat chiar cu o viperă cu corn, a văzut N. şi mi-a povestit şi mie. Lupta a durat vreo 10 minute – enorm!, timp în care Bruce Lee, Jet Li, Neo din Matrix şi alţii ca ei ar fi putut lua lecţii de la motanul nostru. “O combinaţie de karate, kung-fu, judo şi alte arte marţiale, o demonstraţie de concentrare şi rapiditate, de viclenie şi curaj”, zice N..
Stratilat se eschiva, sărea înapoi, în lateral şi înainte, se ferea, dar şi lovea. Însă cel mai fascinant era felul în care îşi mişca vârful cozii, hipnotizându-l tocmai pe întâiul hipnotizator al necuvântătoarelor. Iar vipera, urmărind coada motanului, ataca greşit şi se trezea lovită peste cap de lăbuţa lui Stratilat. Oricare dintre aceste atacuri otrăvitoare i-ar fi putut fi fatal eroului nostru, însă brusli-ul mâţelor nu şi-a pierdut ki-ul şi focusul. A plesnit vipera peste cap de atâtea ori, încât târâtura a cedat, epuizată, moment în care pisicul s-a repezit şi-a muşcat-o decisiv, de ceafă (dacă şerpii au aşa ceva…).
Vipera au mâncat-o însă fraţii lui Stratilat, care, în focul bătăliei, nu scăpase de venin. A zăcut vreo trei ore, nemişcat, cu un lichid albicios curgându-i din gură, neavând reacţie nici măcar la o farfurie cu lapte pusă lângă botic. Apoi, într-un târziu, s-a ridicat şi a mâncat, iar azi e bine sănătos, l-am văzut eu. Stratilat…
*
Notă. Aici se încheie jurnalul de la Athos. De plecat, am plecat din Munte după alte trei zile, însă n-am mai scris nimic, iar acasă, în România, n-am reuşit să regăsesc acea stare de linişte unică, pentru a povesti şi urmarea.
Miercuri, 20 august 2008, am luat vaporaşul spre Ouranopolis din arsanaua mănăstirii bulgăreşti Zografu. La ţărm, lăsat în paragină, există încă turnul de apărare ridicat de Ştefan cel Mare…
Cele şapte părţi ale jurnalului pot fi citite în categoria “Religie”. Vă mulţumesc.
Comentarii