“Am pierdut ani ca şi cum erau clipe. Am pierdut oameni ca şi cum erau poze. Am pierdut prieteni ca şi cum n-aş avea nevoie niciodată de cuvinte, doar de cifre. De rapoarte. De numere de cont. În ultimii zece ani, m-am pierdut pe mine. Identitatea: decreţel. Sexul: masculin. Cetăţenia: română. Întrebarea la care nu pot să mai răspund: Cine eşti?”

Aşa se încheie cel mai recent articol semnat de Lucian Mândruţă în “Dilema veche”. M-am regăsit parţial în cuvintele lui, pentru că şi eu sunt decreţel, pentru că şi eu am pierdut mult timp (dar, aici, sunt de acord cu un prieten care spune că noi, cei care aveam circa 20 de ani în ’89, am risipit primul deceniu de după revoluţie, din prea mult entuziasm, şi abia după 2000 am început să fim consistenţi), pentru că nici eu nu mai văd vreo metodă, fie ea şi radicală, de a ne reaşeza pe un drum în care să credem.

Ştiu cine sunt, dar nu ştiu de ce modelul în care cred este incompatibil cu sensul în care se mişcă ţara mea.

Ştiu că am tot mai puţini prieteni, dar, pe lângă cei care au emigrat la timp, nu ştiu cum să mai rezonez cu aceia care au rămas.

Ştiu ce ar fi bine pentru România, dar nu ştiu de ce acel bine pare a fi pierdut bătălia. Şi înc-o dată, iar şi iară (vorba poetului), e limpede că salvarea e doar personală, cel mult familială. Dar încă ne pasă. Să nu dea Dumnezeu să nu ne mai pese.