Am ajuns aici pentru că nu mai știm cine suntem. Nu mai există o conștiință a identității, doar o fugă haotică după sens, ca agonia unei găini decapitate.

De ce ne pasă atât de puțin de viața altuia? De ce nu ne împăcăm cu datoria? De ce tânjim să fim altcineva sau altundeva? De ce suntem sătui de această realitate? De ce numai moartea ne mișcă întrucâtva?

Ipoteza acestui text e următoarea: elementul comun al întrebărilor de mai sus ne-a ajutat să supraviețuim ca popor, dar ne și amenință în cel mai înalt grad.

Nihilismul românesc.

Să vorbim despre el, să-l înțelegem, ca să-l putem contracara.

*

"Termenul de nihilism își face apariția la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea (...); mai târziu, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a devenit o temă generală de discuții, dar nu s-a arătat în toată radicalitatea și amploarea sa decât în gândirea secolului XX". (1)

Cum îl definește Nietzsche, cel dintâi teoretician al său?

"A nu avea un scop; a nu avea răspuns la întrebarea «pentru ce?». Ce înseamnă nihilismul? – că valorile supreme se devalorizează". (2)

În acest context se cere interpretată și faimoasa lui expresie "Dumnezeu a murit" (Gott ist tot): ideea de divinitate își pierde puterea de influență, lumea fără credință se aplatizează, iar omul, rămas fără un reper cert și fără suprema sursă de energie vitală, bântuie de la un miraj la altul, nemaigăsindu-și calea și rostul.

Nihilismul este, deci, o ispită către neant: respingerea stării de fapt, ca fiind lipsită de sens. Consecință inevitabilă – tentativa de a răsturna ori modifica realitatea, la nivel colectiv sau măcar la nivel personal.

La câteva decenii după moartea lui Nietzsche, Heidegger dă o nouă anvergură dezbaterii, spunând că "nihilismul, gândit în esența lui, este mai curând mișcarea fundamentală a Istoriei Occidentului". (3)

Cu alte cuvinte, cele vreo 25 de secole în care Europa și apoi și America au formatat întreaga planetă ar avea ca vector o permanentă negare de sine. Evoluția spirituală a acestei regiuni ar fi, deci, o continuă îndepărtare de Dumnezeu, întru gloria unui om dedicat sieși, căutător dezorientat al noului și al schimbării.

În rezumat: nihilismul, deși un termen formulat de curând la scară istorică, ar sintetiza traiectoria gândirii sistematice, parcursul în care omenirea încearcă să-și explice originea și scopul propriei existențe.

*

Zoom in.

Când vorbim despre nihilismul românilor, trebuie să pornim de la misteriosul mileniu dintre retragerea aureliană și înființarea primelor voievodate – ceea ce Lucian Blaga numea "boicotul istoriei".

Într-un fel, istoria noastră începe cu 1000 de ani de nihilism.

Pentru a supraviețui, populația din acest spațiu s-a retras din timp precum larva într-o pupă. Suntem datori să ne imaginăm că mentalul nostru colectiv – obiceiuri, mituri, perceperea celuilalt – s-a constituit în următorii termeni: protecție și conservare în comunități mici, laolaltă cu așteptarea unei salvări de tip mesianic.

Condiția mentală de a fi român provine, astfel, din izolare și reactivitate, compensate de speranță.

Acesta este fondul nostru nihilist – istoria nu poate fi decât rea (pentru că ne amenință continuu însăși existența), străinul, și el, este cel mai adesea rău (ca agent al istoriei), iar de bazat, te poți baza doar pe ai tăi.

Avem de-a face cu o închidere totală: exteriorul este de respins, interiorul e scăparea. Viața se trăiește în suflet și în familie, și Dumnezeu cu mila.

Acest tip de nihilism e denumit de cercetători nihilism pasiv, fiind asociat cu neurastenia, resemnarea, voința de contopire cu întregul.

"Miorița" capătă astfel circumstanțe atenuante, trebuie să recunoaștem.

Legat de asta, Constantin Noica vorbește, într-o conferință din 1943, despre "sentimentul că exista un plan față de care toată frământarea istorică este irosire și pierdere" (4).

Acest sentiment ne-ar fi dat garanția duratei, consideră Noica: solidaritatea cu acel "plan neschimbător".

Să ne oprim un pic, pentru a puncta: această primă formă de nihilism românesc nu este una "clasică", de manual, în care existența principiului divin să fie abandonată ca nesatisfăcătoare. (Chiar și nihilismul românesc este... "original" :) ).

Dimpotrivă: ceea ce azi numim român se retrăgea din istorie privind (doar) către ceruri cu încredere. Nihilismul său nu era direcționat pe verticală, ci pe orizontală: cu oamenii avea românul ce avea, nu cu Dumnezeu. Viața aceasta e deficitară și problematică, nu viața de apoi. Aceea încă are o șansă de a fi pe măsura așteptărilor.

Așa stând lucrurile, putem formula o primă concluzie neplăcută: înăuntrul creștinismului românesc se găsește încastrată, precum o insectă în chihlimbar, o concepție duplicitară față de aproapele nostru.

Credința ne spune să îl iubim ca pe noi înșine, realitatea ne îmboldește să nu, pentru că "lumea e rea".

Situația se complică și mai mult când ne întrebăm așa: dar dacă nu ne iubim pe noi înșine, atunci se justifică indiferența față de celălalt?

Iar aici e momentul să introducem un alt tip de nihilism românesc, poate mai influent decât cel pasiv: nihilismul de sine.

Avem, oare, dreptul să extindem definiția nihilismului, pentru a include acest "auto-rasism" (5) – cum îl numește Vintilă Mihăilescu –, adică atitudinea cotidiană în care noi, românii, ne atribuim tot felul de defecte genetice colective?

Dacă ne reamintim că nihilismul presupune un soi de hăbăucie existențială și o pornire de a înlocui realitatea cea rea, atunci răspunsul este clar afirmativ.

Putem presupune astfel că, în acele secole în care ne-am retras din istorie, am și conștientizat dureros această cedare. Altfel spus, e plauzibil că dorința de a fi altfel – mai mulți, mai puternici, mai prezenți, mai curajoși etc – a crescut în noi concomitent cu nihilismul pasiv și salvator.

Psihanalitic vorbind, raportarea românească la istorie s-a format prin ținerea sub control a pulsiunilor de moarte, atât în ceea ce privește tendința de contopire cu natura (reîntoarcerea la o stare organică originară), cât și în relație cu sine: dominarea auto-disprețului, lupta cu depresia, eventuale bucurii simple, găsirea de motivații și modele pentru a menține un oarecare spirit național.

"Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?!" – scria Emil Cioran prin anii '30.

"Toată viața noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic". (6)

Și revenind: dacă nu ne iubim pe noi înșine – dispare, oare, insecta din chihlimbar? Se stinge contradicția? Mai putem fi creștini cu adevărat?

*

Paranteză: apropo de Cioran, n-ar fi relevant să vedem câți dintre românii de geniu au fost nihiliști? Eminescu pare a fi, și în acest caz, deschizător de drum: nihilismul său e preponderent metafizic, cu tentă gnostică și inspirat de lecturile din Schopenhauer.

"Invidioasă, crudă, de sânge însetată
E omenire-ntreagă... o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a stăpâni pământul...
Căci răutății sale îi datorește-avântul
Ce l-a luat pe scara ființelor naturei.
Aceasta este taina în sufletul făpturei..." (fragment din poemul "Mureșanu")

Pe repede înainte, ce ziceți de Caragiale și a sa critică a românității, sumbrul Bacovia, înfrântele personaje masculine ale lui Camil Petrescu sau, în zilele de azi, întorsul către sine Cărtărescu?

Sau toată generația trăiristă, cu al său nihilism activ?

În contrapondere, dacă ar fi să identificăm personaje solare în literatura română, cam cine vă vine în minte? Repede?

*

Am folosit mai sus expresia "nihilism activ" și se cuvine să o explicitez. Se referă la "dorința de dizolvare într-o configurație superioară, reprezentată de curentul general de opoziție la ordinea stabilită". (7)

I-am putea spune, mai simplu, activism.

În lumea modernă, nihilismul activ, moștenire a Rusiei secolului XIX, e forma cea mai răspândită: vizează, de regulă, înlocuirea prin violență a puterii politice. În cazul cuminte, doar reformarea statului.

În acești termeni, sunt nihiliste mai toate ideologiile care au tulburat omenirea în ultima sută de ani, de la comunism și nazism până la progresismul și populismul zilelor noastre.

Toate urmăresc răsturnarea sistemului, din motive de neîmpăcare și din nevoia deja încetățenită de a declanșa propria revoluție. Iar de la bolșevici încoace, nihilismul înseamnă revoluție permanentă.

Așezarea în matcă, ierarhiile recunoscute, autoritatea – toate sunt depășite. Cuvântul de ordine este schimbarea, în spatele căruia se află, workaholic, omul prezentului, nihilistul de dragul nihilismului, care caută asiduu un sens propriei vieți.

Dar să ne întoarcem la oile noastre aparent resemnate.

În anii '20 ai secolului 20 au apărut primele forme organizate de nihilism activ din istoria noastră. Până atunci, nihilismul românesc fusese eminamente pasiv, "mioritic", din rațiuni de prezervare.

Cea mai importantă dintre structurile ce își propuneau înlocuirea întregului status quo a fost Mișcarea Legionară. Se poate afirma că legionarii erau de două ori nihiliști: mai întâi, în raport cu statul, a cărui alcătuire o respingeau din cauză de corupție endemică, iar apoi, din perspectivă metafizică, fiindcă valorizau moartea, în detrimentul vieții, într-o măsură care exceda canoanele ortodoxiei.

După război, nihilismul de tip legionar a intrat în coliziune cu cel comunist, instaurat cu forța.

Unul era orizontal, împotriva statului democratic, celălalt avea și dimensiune verticală (atee), dar se intersectau în promisiunea de a crea un om nou. Părinților și bunicilor noștri li se transmitea, deci, că sunt niște oameni răi, că nu aveau dreptul să trăiască pur și simplu, și că alternativa era moarte sau reeducare.

Să punctăm deci că, între 1930 și 1990, adică într-un interval în care s-au format mai mult de două generații, mentalitatea predominantă în România a fost de tip nihilist, din motive ideologice ori din contră, ca refuz al ideologiei.

Mai mult decât atât: în ultimii 20 de ani de comunism, românii s-au întors la vechiul lor nihilism pasiv pentru a salva ce se mai putea salva, retrăgându-se din istorie – în familie, în grupul de prieteni, în cărți sau în muzică – ca o coborâre în subsolul propriei moșteniri atavice.

Încă o dată realitatea era rea, iar refugiul devenea unică soluție. Numai că alături, parteneră inseparabilă, se consolida iarăși ura de sine, determinată de conștiința unei noi înfrângeri istorice.

Așa am intrat în democrație.

*

Până aici am încercat să dezgrop rădăcini.

De ce valorizăm atât de puțin viața altuia?

Pentru că, după sute de ani de închis ușa în fața realității, a venit o scurtă perioadă în care ne-am putut deschide spre lume (1859-1940), urmată de o jumătate de secol de adăpostire, teroare și dedublare.

În consecință, generațiile care azi au peste 40 de ani sunt antrenate să trăiască mai degrabă în afara societății decât înăuntrul ei. Sunt obișnuite să pună la îndoială orice versiune oficială și să se bazeze doar pe un cerc de apropiați, verificați ani la rând.

Pentru că legionarii au preamărit moartea, și nu viața, iar comuniștii au proiectat fericirea într-un orizont neprecizat, ce urma să fie atins de urmași.

Combinate, cele două nihilisme ne-au silit părinții, bunicii și străbunicii să nu trăiască niciodată pe deplin, ci doar sacrificial, doar pentru copii și nepoți, ca "măcar ei" să nu se mai teamă și să nu mai tremure de la o lună la alta.

Iar creștinismul regăsit după 1990 nu a refăcut decât parțial echilibrul dintre viața de acum și viața de apoi.

De ce nu ne împăcăm cu datoria, de ce nu ne place unde muncim și tot visăm altceva, altundeva?

Pentru că nu am învățat cum să ne cunoaștem pe noi înșine, fiecare pe sine, ca să ne putem alege adecvat drumul. Pentru că nu ne-am așezat împreună să ne iertăm lașitatea colectivă, ca să ne mai atenuăm nihilismul de sine acumulat în sute și sute de ani.

Înainte de război, Cioran scria că, "de când există România, nici un intelectual n-a murit pe o idee" (8). Avea să fie contrazis de martirii închisorilor comuniste, care, însă, au rămas marginali după 1989.

"Lumea e rea" și pentru că nu are modele de bunătate. România are, dar nu le urmează.

Voi încerca să răspund de ce, dar în episodul următor.

*

Note

1) Franco Volpi, "Itinerarium mentis in nihilum". Pentru o istorie conceptuală a problemei, în volumul Configurațiile nihilismului, traducere de Dumitru Țepeneag, editura Tracus Arte, 2017, pagina 5;

2) Friedrich Nietzsche, Fragmente postume, citat în Configurațiile nihilismului, pagina 6;

3) Martin Heidegger, în eseul Nietzsches Wort: Gott ist tot, din Holzwege, Frankfurt am Main, 1950, citat tradus în Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, editura Nemira, 1995, pagina 309;

4) Constantin Noica, Ce e etern și ce e istoric în cultura românească, conferință susținută în 1943 la Berlin, din volumul Istoricitate și eternitate, editura Capricorn, 1989, pagina 23;

5) Vintilă Mihăilescu, "Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine”, interviu realizat de Iulia Marin pentru PressOne: https://pressone.ro/suntem-o-ciudata-cultura-a-rusinii-in-cautarea-celui-care-ne-a-facut-de-rusine/

6) Emil Cioran, Schimbarea la față a României, editura Humanitas, 1990, pagina 39;

7) Marc de Launay, Nihilismul e o stare firească, din volumul Configurațiile nihilismului, pagina 51;

8) Cioran, op.cit., pagina 73.