Cât de permeabili suntem faţă de opiniile/ideile/argumentele altora? Putem să acceptăm şi să asimilăm o părere diferită, sau chiar contrară, până în stadiul în care ea ne devine propria părere? Cât de puternică trebuie să fie lovitura suprinzătoare a avangardei “inamice” şi cât de copleşitoare susţinerea ariergardei, pentru a le lăsa să ne ocupe cel puţin unul dintre bastioanele care ne definesc personalitatea?

Aceste întrebări mi-au fost stârnite, şi vă rog să le răspundeţi, mai ales de comentariile pe care le primesc la postările cu subiect politic. Mărturisesc că sunt curios cu ce gânduri plecaţi după o dezbatere de acest tip, în care poziţiile sunt antagonice şi aparent ireconciliabile. Luaţi în calcul că s-ar putea să nu aveţi dreptate? Meditaţi ulterior la argumentele cu care nu sunteţi de acord? Sau pur şi simplu nu înţelegeţi cum pot alţii să judece atât de greşit şi “să nu vadă realitatea”?

Nu cumva, mai mereu, rămânem la aceleaşi concepţii cu care am intrat în presupusul dialog?

De la o vârstă încolo, nu facem decât să căutăm confirmări, mi-a spus recent un prieten înţelept. Şi, de atunci încoace, la fiecare polemică mai aprinsă încerc să mă analizez: sunt “încremenit în proiect” sau las, totuşi, o portiţă deschisă în propriul orgoliu intelectual? Ţin cont de identitatea preopinentului care mă contrazice? Pot să-mi controlez reacţia viscerală când atacul e vehement sau îl iau în seamă doar dacă e moderat şi de bun simţ?