Consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu, şeful Departamentului de Planificare şi Analiză Politică de la Cotroceni, i-a acordat ziaristei Liliana Ruse de la “Gândul” un interviu în care construieşte acuzaţii foarte grave la adresa presei, în special referitoare la trusturile Realitatea şi Intact. Am să comentez câteva dintre spusele sale.

1. De multe ori reuşesc să acţioneze coordonat (cele două trusturi – n.M.M.) şi am văzut asta din analizele de presă. (…) Uitaţi-vă, săptămâna trecută, după conferinţa de presă a preşedintelui, la titlurile folosite de cele două televiziuni: aceleaşi titluri, acelaşi tip de mesaje. Asta implică o coordonare. Trebuie să existe un semnal, măcar cu linii generale, „punctele vulnerabile sunt asta, asta, asta”, „atacaţi în partea asta”. (…) Cei doi (Vântu şi Voiculescu – n.M.M.) au în jurul lor o armată de oameni, de sfătuitori politici, economici, care sunt capabili să facă o asemenea strategie şi o asemenea coordonare.

Ce avem aici? O manipulare a cititorului şi o lipsă de înţelegere a mecanismelor presei. Dacă deţine informaţii potrivit cărora acea “coordonare” s-ar face prin intermediari, prin “consultanţi” sau alţi specialişti în PR neconvenţional care fac joncţiunea dintre conducerile editoriale, Lăzăroiu ar trebui să o afirme propriu-zis, cu nume şi fapte, ca un profesionist responsabil. Când colo, el nu zice “se întâmplă aşa şi-aşa”, ci procedează securistic: lansează posibilităţi cu iz de verosimil. Bate şaua.
În plus, dacă din titluri şi abordări similare s-ar putea deduce o coordonare, ar însemna că, uneori, toată presa are un singur centru de comandă. Din munca jurnalistului face parte şi identificarea mesajelor şi a punctelor vulnerabile. Iar dacă, de exemplu, două televiziuni aleg acelaşi unghi editorial, asta nu presupune automat că au ţintă comună, ci, în primul rând, că acolo sunt oameni care gândesc ştirea.
Să fim înţeleşi: nu există o cauzalitate inversă între titluri comune şi creier unic. Discuţia se schimbă însă dacă Lăzăroiu are informaţii de la serviciile secrete. În acest caz, a arăta doar pisica este insuficient pentru un funcţionar public de nivel înalt.

2. În presă, efectul poate să fie dezastruos în momentul în care ştirile, titlurile pe care le dai reflectă doar interesele patronului şi în mică parte realitatea. Presa culege informaţii şi încearcă să le explice. Mie mi se pare că asta nu se mai întâmplă şi că, în ultimele luni, presa începe să falsifice democraţia, să falsifice opinia publică.

Dacă ne referim la zona politică, da. Nu mai poţi avea încredere în abordările celor două televiziuni. Una are o obsesie maladivă, cealaltă a schimbat macazul şi, deci, nu mai e credibilă.
Însă Lăzăroiu generalizează nepermis pentru experienţa şi poziţia sa. Nu “presa”, în general, falsifică democraţia, nu redacţiile în bloc, ci doar câteva zeci de personaje foarte vizibile, aflate în poziţii-cheie.

3. Sunt şi oameni cărora le plac foarte mult banii. Ei au primit, la un moment dat, foarte mulţi bani, când lucrurile mergeau bine, după care au început să se facă reduceri de salarii. Ei nu au luat niciodată banii ăia pentru că îi meritau, pentru că erau mari talente. Nu li s-a spus niciodată lucrul ăsta, dar s-a lăsat să se înţeleagă că se aşteaptă o anumită obedienţă din partea lor. Când au scăzut salariile, ei spun „Asta e o lovitură, înseamnă că nu mai sunt la fel de talentat” şi au înţeles că, de fapt, obedienţa le-a fost plătită şi asta le-a accentuat sentimentul că trebuie să rămână obedienţi.

Corect, însă mârşav. Lăzăroiu nu pronunţă nume, de frică sau pentru că nu poate dovedi. E clar că are informaţii sigure despre cazuri concrete (cunoscute, de altfel, în breaslă), însă nu face decât să trimită semnale, aşa cum am mai spus, în stil securistic: “Băieţi, să ştiţi că eu ştiu că voi ştiţi. Iar dacă eu ştiu, vă mai îndoiţi de şefu?”. Aşa ştiu ei să facă politică.

4. Din păcate, şi îmi asum ce spun acum, ponderea jurnaliştilor oneşti e foarte mică, din ce în ce mai mică. De aceea, presa în ansamblu, pentru că presa e un actor colectiv, începe să falsifice democraţia din România.

Pentru mine, acesta e cel mai revoltător pasaj. E o extrapolare impardonabilă pentru un demnitar al statului care, pe deasupra, are acces la o sumedenie de analize şi sinteze specifice. “Ponderea jurnaliştilor oneşti e foarte mică?” A făcut studii Preşedinţia? Are vreun sondaj fostul institut al lui Lăzăroiu? Cum e posibil să judeci la grămadă o comunitate compusă din zeci de mii de oameni, din cauza câtorva lichele notorii?
Oare nu ştie consilierul prezidenţial că mânjiţii, cei care fac “jocurile”, sunt tocmai cei care apar cel mai des la televizor? Aceiaşi, seară de seară? Turnătorii dovediţi şi trădătorii profesiei? Şi că jurnaliştii simpli, anonimii care aduc ştirile, nu joacă decât în piesa “oare mai pot să-mi plătesc chiria şi să-mi achit ratele”?