Ediţia din acest an a emisiunii “MasterChef” – la care ne-am uitat împreună cu fetele pentru că e o foarte bună ocazie de a discuta despre bun simţ, bârfă, oameni cu două-trei feţe sau solidaritate – mi-a confirmat un fenomen sociologic despre care nu se vorbeşte aproape deloc: nevoia acută a românului de a se crede în el, ca persoană, dublată de un nivel foarte scăzut al aprecierii de sine.

“Nimeni nu m-a susţinut”, “familia n-a fost alături de mine”, “prietenii m-au luat peste picior când le-am spus că…”, “X a fost singurul care a crezut în visul meu” sunt câteva dintre expresiile pe care, mai ales către finalul show-ului, le-am auzit de la concurenţii care-şi depăşiseră propriile aşteptări.

Cred că aceste mărturisiri reprezintă semnele unui fenomen mult mai amplu pentru că, pe de o parte, toţi cei rămaşi în concurs sunt oameni simpli, care nu au beneficiat de nici o expunere mediatică înainte de acest show, iar, pe de altă parte, fiindcă această revelaţie, a singurătăţii în faţa propriului vis, o descoperi abia când ai realizat ceva deosebit.

Ce ne învaţă “MasterChef” e că orice persoană dispreţuită sau ignorată – de anturaj, în familie sau la serviciu – poate ascunde un talent sau chiar o inimă care, în mod normal, se va risipi, pentru că nimeni nu i-a cultivat acelei persoane o doză normală de apreciere de sine.

Şi mi-am amintit de o prietenă care, după ce a absolvit cu brio una dintre cele mai importante universităţi americane, mi-a povestit că, mai ales în primul an, era dată peste cap de contrastul dintre încurajările de acolo, prin care li se inducea sentimentul că pot răsturna munţii, şi umilinţa din liceu, continua şi nejustificata nemulţumire a profesorilor de aici faţă de limitele elevilor.

Asta nu înseamnă, să fie limpede, că nivelul de educaţie şi preocuparea pentru carte ar fi la cote acceptabile, ci doar că există, undeva, în eterul mentalităţii comune de la noi, un handicap, o neştiinţă istorică în a susţine copilul, elevul, colegul sau prietenul, în a-i înţelege pasiunile şi a miza pe ele.

Concurenţii de la “MasterChef” îşi aminteau în cele mai emoţionante momente că şi-ar fi dorit să-i aibă alături pe cei dragi când încă nu intraseră în joc, când erau nişte oarecare. Reuşita li se transformă astfel nu doar într-o echilibrare personală, ci şi într-o lecţie pentru apropiaţi, o oglindă pentru blazarea, boicotul sau lipsa lor de încredere.

Nu întâmplător, lumea românească se hrăneşte masochist din clasamente în care suntem pe ultimul loc şi jubilează disproporţionat la orice ştire despre un conaţional care a izbândit pe undeva. Prima categorie se încetăţeneşte, a doua e considerată excepţie şi rămâne la suprafaţa percepţiei colective.

Soluţia? Cât timp profesorii se simt înjosiţi şi se dispreţuiesc ca şi corp social, ei nu vor găsi entuziasmul – e omeneşte să fie aşa – de a căuta înzestrările secrete ale elevilor şi studenţilor. Extrapolând, cât timp un meseriaş oarecare nu se regăseşte în valorizarea mediatică, de la instalator la funcţionar public, asistent medical sau controlor de trafic, cât timp modelele publice sunt doar creaţii de PR care nu ştiu să facă nimic concret, omul de lângă tine se va cocârja pe dinăuntru, convingându-se de la o zi la alta că înseamnă tot mai puţin, şi tot mai puţin.

*