Scriam recent că, odată cu destrămarea ordinii tradiţionale, s-a pierdut, printre altele, topologia bunului simţ – conştiinţa situării corecte în lume şi justa apreciere de sine, rezumate simplu şi curat în expresia “să-ţi ştii locul”. Trei instituţii asigurau aşezarea potrivită a omului în societate şi întreţineau permanent intervalele reglatoare ale unei ierarhii sănătoase: familia, şcoala şi Biserica.

Astăzi vreau să vorbim despre şcoală, deoarece am descoperit – poate mai târziu decât era cazul – că sămânţa egalitaristă, răspândită extensiv şi udată intensiv în timpul comunismului, nu numai că s-a transformat într-o buruiană trainică, dar a şi fost altoită cu un soi străin, rezultând un hibrid profund dăunător. Astfel, dispreţul faţă de valoare inoculat până în 1989, care a fătat în ultimii ani nenumărate “scroafe suite în copaci”, este continuat şi “potenţat”, cu efecte incalculabile pe termen lung, de o modă importată din Occident prin care, pentru a “nu li se frânge aripile”, elevii din clasele primare nu mai sunt departajaţi limpede şi net, aşa cum ar fi normal, aşa cum învăţătorul procedează oricum când e în clasă şi aşa cum ei înşişi o fac, firesc şi inevitabil.

Care e problema, de fapt? Cine are copii ştie cât sunt ei de atenţi şi de sensibili la orice nedreptate, la orice decizie nemotivată prin care li se ciuntesc meritele sau li se refuză recompensa promisă pentru un efort concret.

Ierarhiile pe care copiii şi le stabilesc natural, într-un colectiv, sunt deseori mult mai cinstite decât cele din lumea adulţilor şi, cu certitudine, reflectă voinţa, talentul şi charisma fiecăruia dintre ei.

Aşa stând lucrurile, ce pricepe un elev, la finele unui an şcolar în care ştie că a fost printre cei mai buni, când recunoaşterea este aceeaşi şi pentru sârguinţă, şi pentru delăsare, şi pentru inteligenţă, şi pentru mediocritate? Nu există riscul să fie cel puţin descumpănit şi apoi demotivat? Şi ce pricepe, la celălalt pol, un elev care ştie că nu i se cuvenea să stea pe aceeaşi treaptă cu vârfurile clasei, dar, cu toate astea, e tratat la fel? Nu cumva conchide că “merge şi aşa, n-are niciun rost să mă agit…”?

Ce efecte vor avea aceste raportări axiologice asupra viitorilor adulţi şi asupra reperelor lor? Cum să ne mai aşteptăm la aranjarea corectă a piramidei sociale şi la stimularea celor merituoşi din moment ce, la vârsta când li se formează justiţia mentală, copiii nu sunt departajaţi tranşant, aşa cum – repet – ei înşişi o fac? Dacă scara lor valorică, una de obicei dreaptă, îşi rupe dinţii la contactul cu grila ştirbă a educaţiei publice, ce mai înţeleg ei din aşteptările familiei şi din calificativul şcolar? Cine le spune adevărul? Şi, la urma urmei, ce importanţă mai are adevărul?

Foto: Lucian Stănescu