Suntem datori să judecăm iureşul politic din România şi în context european şi global. Nici o ţară nu poate să existe doar pentru sine şi niciunei ţări mici, aşa cum e România, nu i se permite aşa ceva.

Care e tendinţa mondială? Pe de o parte, concentrarea puterii în structuri tot mai restrânse, iar, pe de altă parte, interdependenţa dintre aceste structuri şi companiile multinaţionale, care se poate transforma definitiv în controlul politicului de către economic, într-o aservire piramidală având banii ca unic criteriu.

În acest context, România, al cărei scop primordial este acela de a exista (cu atât mai mult cu cât este un stat independent doar de o sută şi ceva de ani), trebuie să joace continuu la mai multe capete, plătind mereu, în special cu propriile resurse (umane şi naturale), pentru a-şi păstra o suveranitate parţială.

Nu numai noi facem asta, să fie limpede. Orice ţară mică trebuie să “danseze” pe acest fir subţire, între statutul de comesean tolerat şi cel de servitor cu privirea plecată. Militar, nu putem face faţă unei invazii declanşate de o mare putere, iar financiar, e suficient să luăm în calcul că sunt fonduri de investiţii care dispun de sume de zeci de ori mai mari decât rezervele BNR şi care, la o adică, ar putea strivi leul într-o singură zi dacă n-ar fi blocate de factorul politic din ţările lor.

Despre ce se discută în aceste luni la vârful Uniunii Europene? Despre cedarea suplimentară de suveranitate, despre Statele Unite ale Europei, despre controlul bugetelor naţionale şi, eventual, alegerea unui preşedinte al UE. Poziţia oficială a României, exprimată de Traian Băsescu, a fost de angajare în siajul acestei tendinţe. Simultan, asupra ţării noastre se fac presiuni să-şi vândă aurul pe mai nimic şi să concesioneze noi zăcăminte către concerne multinaţionale, inclusiv cu riscuri grave asupra mediului.

Astfel, întrebarea esenţială devine: cât suntem dispuşi să dăm pentru a exista în continuare ca stat (relativ) independent? Dincolo de asta, totul e subiect minor. Până unde se întinde interesul naţional? În ce măsură vânzarea unor bogăţii afectează pe termen lung viitorul României?

De o parte, preşedintele Băsescu, laolaltă cu guvernele Boc şi Ungureanu, au fost parteneri foarte deschişi, poate prea deschişi, la negocierile care vizează aceste cedări de suveranitate. De cealaltă parte, noua coaliţie USL sabotează stabilitatea indispensabilă oricărui stat care trebuie să-şi conserve existenţa. În războiul subteran total care se derulează clipă de clipă pentru influenţa zonală şi globală, Bucureştiul este acum mai mult decât fragil. Este dispreţuit şi ignorat tocmai din cauza celor care ar trebui să se dedice cauzei româneşti.

Aceasta este marea nuanţă naţională: o jumătate din clasa politică a României este mai apropiată de valorile democratice ale Occidentului, dar şi mai dispusă să cedeze din avuţie şi din controlul intern pentru a rămâne la masa negocierilor globale, iar cealaltă jumătate, pentru a se diferenţia şi pentru a se stabiliza la putere, îmbrăţişează argumentul istoric al suveranităţii, însă, concomitent, îl distruge prin incapacitatea de a administra civilizat aşteptările populaţiei.

Ambele viziuni sunt ciobite. Una e pe drumul corect, dar pare că nu mai poate da înapoi când vine vorba despre plata aferentă rămânerii în clubul decidenţilor. Cealaltă nu face decât să profite de presiunea populară asupra primeia şi, pentru că nu e nici în car, nici în căruţă, riscă să ne readucă în fâşia irespirabilă a hărţii strategice.

Momentan, o a treia variantă, care să fie şi structurată, nu există. În plus, România a ajuns, la fel ca Ungaria, să nu mai aibă niciun prestigiu atunci când reprezentanţii săi deschid gura la summit-urile europene. Ambele state sunt într-o dilemă legitimă: cum să ne păstrăm şi tradiţiile, dar să asigurăm şi un trai decent populaţiei?

Unde e limita dintre ceea ce ne defineşte şi ceea ce ne trebuie? Cum îmbinăm datoria faţă de trecut şi obligaţiile faţă de viitor? Cum îi împăcăm pe bunici cu nepoţii noştri? Cum să facem să nu ne fie ruşine nici de unii, nici de alţii? Cum să ne păstrăm ţara fără a o mai conduce?

Cum să mai fim, nefiind?

*