Mi-am amintit aseară, după ce “Poziţia copilului” (regia: Călin Netzer) a câştigat “Ursul de Aur”, că am o înregistrare din 2011, netranscrisă, cu Luminiţa Gheorghiu, pe care presa prezentă la Berlin o elogiază pentru rolul mamei dominatoare din acest film.

În iunie 2011, actriţa a fost unul dintre invitaţii de la TIFF Lounge şi acea întâlnire a rămas până acum doar în reportofonul meu. Am ascultat-o şi am ales câteva fragmente.

Luminiţa Gheorghiu în iunie 2011, la TIFF Lounge / Foto: Chris Nemeş (c) tiff.ro

*

– “Fizicul meu are o duritate care e cu totul în altă direcţie decât sensibilitatea mea. Sunt foarte fragilă, iar noi, oamenii fragili, atât în profesie, cât şi în viaţa personală suntem şi foarte puternici. Dar muncim pentru forţa asta.”

– “Eu nu m-am gândit să fac film niciodată! Aveam 14-15 ani şi voiam să fac teatru, să iau Oscarul. Aveam un film în cap, că trebuie să cobor nişte trepte, pe covor roşu. Nu ştiu de ce aveam acest film în cap. Probabil că dorinţa asta puternică m-a făcut să intru la Institutul de Teatru, dar nu m-am gândit să fac film. În anul trei s-a introdus actorie de film: ni s-a dat o bucăţică de scenariu, am filmat şi Elisabeta Bostan mi-a spus – Ai să faci film...”

– “M-am înţeles bine cu oamenii cu care am lucrat până acum pentru că am o idee fixă: trebuie să-l ascult pe cel din faţa mea. Dar dacă e mai deştept, dar dacă-mi spune ceva la care nu m-am gândit? Când joc, nu scrie pe fruntea mea – I-a zis Cristi Puiu sau I-a zis Stere Gulea sau I-a zis Rebengiuc…”

– “Nu-mi bat joc de mine, nu-mi bat joc de teatru, de nimic din ce fac. Încerc să trag de mine, de mijloacele mele de expresie, încerc. Nu m-a lăsat Mungiu să zic o replică aşa cum voiam eu s-o zic. Şi sunt convinsă că trebuia s-o zic, bine că nu m-aude… :) Era o replică în 4, 3, 2: Dacă nu-i făceam pireul cum voia el, nu-l mânca. E tare cuvântul, da? Păi dacă l-ai scris aşa, lasă-mă, frate, să-l spun aşa. Parcă văd că mă sună după asta…”

– “Nu cred că există naturaleţe pentru film şi naturaleţe pentru teatru. Cum adică să fiu talentat pe teatru, şi pe film nu? De fapt, eu ce trebuie să fac? Citesc un personaj şi zic ce culori îi pun. În mod normal, într-o sală de teatru trebuie să se audă şi şoapta. E aceeaşi profesie. De ce trebuie să am expresie mai puternică pe faţă la teatru? Mă scălâmbâi? Nu, nu, nu.”

– “Îmi pritocesc rolurile. Trebuie să citesc de multe ori ca să înţeleg. Vreau să aflu subiectul, ce face personajul, apoi vreau să văd ce fac celelalte personaje vizavi de al meu. Pe urmă, dacă e vreo replică, în teatru sau în film, care nu-mi curge bine sau nu e firească, înlocuiesc cuvintele, în tramvai, la bucătărie, la cafea, şi mă gândesc la replica aia cu cuvintele mele. Trebuie să ajung la un adevăr confortabil.”

– “Stilul meu e mămos chiar dacă nu am copii în faţa mea.”

– “Dacă trebuie să fac un rol într-un film sau într-o piesă de teatru – câţi suntem, cinci, zece? -, nu e un interes comun să iasă foarte bine? Nu poţi să fii nici măcar bine dacă colegii tăi, trei actori, cinci actori, nu sunt bine. N-o să fiu niciodată bine într-un film prost. Suntem în aceeaşi barcă – poate-mi dai o idee, o preiau dacă pot s-o diger. Dacă nu, nu înseamnă că am fasoane. Nu cred în fasoane. Generozitatea face lucrurile mult mai valoroase.”

– “Am tras 23 de duble pentru finalul filmului Code inconnu şi Haneke mi-a spus să-mi dozez emoţia. Dar şi el a exagerat… În secvenţă trebuia să plâng şi o trăsesem bine, de nu ştiu câte ori. Dar Haneke a zis – Nu, a lătrat câinele. Încă o peliculă! Pe urmă, nu, că partenera mi-a făcut umbră pe nas, pe urmă că nu ştiu ce… Cei din echipa lui spuneau – Dom’le, dar e foarte bine, de ce mai tragem? Şi, la un moment dat, am făcut o greşeală care nu trebuie făcută niciodată. După 23 de duble, mi-era atât de rău, pentru că trebuia să fiu veselă, şi-apoi din ce în ce… până la lacrimi, mi-era atât de rău şi-am cerut ceva pentru durere de cap. Mi s-a dat un Fasconal… Poate să-ţi fie cât de rău, mai bine mori acolo: nu iei niciodată nimic! Fasconalul ăla mi-a dat o luciditate, după 23 de duble, şi la un moment dat am zis – Gata, nu mai pot. Întâmplător, era ziua mea de naştere, mi-au cântat Mulţi ani trăiască!, mi-au adus un tort… Şi a venit Haneke, nu era negru la faţă, şi mi-a spus – Luminiţa, trebuie să înveţi să-ţi stăpâneşti emoţia. E o secvenţă foarte grea… Ah, m-am dus acasă şi a fost o tragedie pentru mine. Îmi ziceam – Dom’le, dar am tras 23 de duble, foarte multe bune... Bine, după ce a văzut filmul, mi-a scris o scrisoare în care mi-a spus că e foarte bună secvenţa, că îşi cere scuze că fusese atât de trist, dar când termină de filmat, când e ultima zi, filmul pleacă din braţele lui… Am păstrat scrisoarea şi l-am scuzat, că e Haneke, dar a fost o lecţie foarte mare. Nu iei nimic, mai bine mori acolo, să nu-ţi pună piedică un medicament. N-o să mă iert niciodată că am spus că nu mai pot.”

– “Până la vârsta de 50 de ani am fost foarte fericită. Nu aveam bucurie mai mare decât să fiu pe scenă. A mai trecut un an şi-a mai trecut un an şi, după vârsta de 50 de ani, a început să mă apuce grija, care s-a rostologit spre teamă. Am dreptate să-mi fie teamă: un succes nu ţi-l garantează pe al doilea, niciodată.”

*