Se trezeşte, dimineaţa e greu, dar ziua îi propune, ca de obicei, şi lucruri atrăgătoare, mersul pe jos până la birou sau poate cafeaua în linişte, cu ochii pe geam (deasupra oraşului nu e o metaforă), duşul e mai mult pentru minte decât pentru simţuri, se îmbracă de parcă (când colo, nu), ochiurile sunt pod până în copilărie, mereu unul se sparge să-ţi aducă aminte, ochiurile mâncate prin hoteluri ar trebui să te trimită acasă (când colo, nu), dar acum nu e plecat, închide uşa, buzunarul unde aşează cheia e mereu acelaşi, cel cu talismanele, casele care-i plac nu se schimbă niciodată, oamenii văzându-te când tu nu-i vezi, bună ziua, bine aţi venit!, v-am lăsat pe birou, se întâmplă din nou, motoraşul e acolo, ai vrea să-l poţi înţelege, să afli pe ce bază funcţionează, principiul lui e singurul lucru care te interesează, ai vrea dovada, altfel de ce te trezeşti, speli, îmbraci, de ce mergi la muncă, bei cafea, cauţi, şi, uite, dintr-o dată, privind pe geam pe deasupra oraşului (privind metafora), aerul se desface printr-o portiţă şi apare un…, o… lumină, nu distingi, dar ştii, apariţia nu-ţi vorbeşte, tace, dar auzi “Să fii liniştit”, apoi aerul se închide peste secret, dac-ai fi bănuit că era acolo, poate e pretutindeni, oare poţi deschide şi tu, ce mai contează, acum ai dovada, eşti privilegiat, de ce tu?, de ce eu?, ce-o să faci, ieşi, le spui şi lor?, totul ar urma să fie simplu, ţi s-a arătat singurul lucru important, dimineaţa n-ar mai trebui să fie greu, adio, griji!, adio, îndoieli!, deci aveau dreptate cei pe care-i huleam, deci n-aveau dreptate cei pe care-i urmam, deci aşa stă treaba, mi s-a răspuns, cum aş putea să răspund, să mai stau la birou?, să plec acasă, poate-ar fi bine să scriu în agendă, să nu uit cum s-a deschis aerul, de ce astăzi, de ce mie, să mă aşez mai întâi şi să beau o gură de cafea, poate-mi vine vreo idee uitându-mă pe geam (doar acolo e metafora), şi, când colo, nu.

*