INTERVIU. Virgiliu Ţârău: România şi-a atins marile ţinte

Într-o perioadă în care ne plângem tot mai mult de situaţia din ţară, istoricul Virgiliu Ţârău oferă o lecţie de încredere şi optimism. România e un stat “responsabil”, spune el, un stat care şi-a stabilit obiectivele după 1989 şi a ştiut să profite de conjuncturi, aşa cum o făcuse, de pildă, după primul război mondial. Acesta este unul dintre mesajele sale, contracarând defetismul specific românesc.

Virgiliu Ţârău, conferenţiar la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj, este vicepreşedinte al CNSAS. Dar nu în această calitate l-am abordat, ci în aceea de specialist în istorie recentă, de om care a studiat corespondenţa ambasadei americane din anii ’40-’50, precum şi relaţiile internaţionale ale României moderne. Ca atare, am început cu recentele cablograme date publicităţii de Wikileaks, dar discuţia ne-a purtat mult mai departe, în vremea lui Carol I, în primul război mondial şi la Conferinţa de Pace de la Paris, ca repere pentru destinul unei Românii suverane.

*

Fragment din interviu (pe care îl puteţi citi integral aici):

(…)

M.M.: Comparativ cu alte epoci – de pildă, vremea lui Carol I sau perioada interbelică -, care ar fi gradul de autonomie al politicii externe româneşti, aşa cum reiese din lectura cablogramelor?

- Această autonomie sau libertate de mişcare, atât cât există, este una creată, obţinută, concedată sau cucerită. În acest mediu nu există o cooperare, ci o competiţie. Toate se obţin cu eforturi care ţin de utilizarea tuturor atuurilor pe care le ai şi, în acelaşi timp, de minimalizarea tuturor deficienţelor.

Revenind la întrebarea ta: vremea lui Carol I este ea însăşi foarte diferită. El vine incognito în România, ca să nu supere unele puteri care nu erau de acord cu venirea lui; ulterior, e un principe care acceptă voinţa clasei politice şi duce la îndeplinire un proiect de independenţă al Principatelor Unite în raport cu Înalta Poartă, în alianţă cu Rusia, deşi el era parte a unei familii germane, dintr-o Germanie bismarckiană care nu era chiar implicată în conflict şi care nu era mulţumită de felul în care creştea puterea Rusiei în Est.

La începutul anilor ’80 ai secolului XIX, Carol a trecut peste unele interese naţionale sau de integritate a statului şi a făcut tratate comerciale care ne erau defavorabile, de exemplu cu Austro-Ungaria. Sau, mai apoi, a semnat un pact secret prin care a aderat la Tripla Alianţă. Dar acelaşi rege, după 1881, acceptă voinţa clasei politice româneşti, cu toate că îl legau de Germania şi Austro-Ungaria opţiuni strategice, legături dinastice, inclusiv cuvântul dat de a intra în război alături de ele, pentru că era parte a acelui tratat. El acceptă însă voinţa clasei politice româneşti în numele funcţionării unui sistem la care el însuşi contribuise.

E clar că vremea lui Carol I înseamnă pentru România mari achiziţii în termeni de modernitate şi de stabilitate a statului. E o perioadă cu multe crize, dar, cu toate astea, importantă e rutina sistemului, inclusiv rutina guvernamentală, care presupune succesiunea putere-opoziţie, într-un mediu care se diversifică odată cu apariţia curentelor socialist, ţărănist, anarhist ş.a.m.d.

M.M.: Să trecem la interbelici…

- După 1918, se realizează marele ideal al unităţii naţionale într-un mediu favorabil, cu o nouă filosofie internaţională. Lumea s-a schimbat odată cu ideile lui Woodrow Wilson (preşedinte al SUA din 1913 în 1921 – n.M.M.) – care, pentru un ţăran din Apuseni, devenise “Tătuca Wilson”, pentru că auzise el că Wilson vrea să-i lase pe oameni să decidă ei pentru ei, adică să se autodetermine. Ideea era de libertate cu responsabilitate, pentru că a existat un corolar al autodeterminării, acela de protecţie internaţională a minorităţii, tocmai de teama ca majorităţile să fie insuficient experimentate pentru a putea să le protejeze.

Şi, dintr-o dată, România se transformă dintr-un stat monoetnic, sau cvasi-monoetnic, într-un stat care avea 30% minorităţi, ca toate statele din centrul şi estul Europei. Au existat deziderate de federalism, dar, odată ce statele s-au făcut, toate au devenit centralizate, pentru că exigenţa majoră era să le faci să funcţioneze. Nu puteai să le faci păstrând autonomii locale, care oricum fuseseră eliminate pe parcursul modernizării din secolul XIX.

M.M.: Când am ştiut să speculăm mai mult, deşi aveam puţin?

- Tot timpul am ştiut. Gândeşte-te la perioada războiului. Am stat doi ani în neutralitate: 1914-1916. Am ales calea de a semna cu Antanta, deşi sorţii militari ne erau clar defavorabili. Urma să fim atacaţi din două părţi şi ştiam asta. Bulgarii aveau în continuare problema Cadrilaterului şi a înfrângerilor lor din războaiele balcanice, iar Austro-Ungaria şi Germania nu puteau lăsa frontul sudic dinspre Rusia să se dezvolte. Singurul aliat potenţial era Rusia, cu care n-aveam nişte relaţii tradiţionale prea bune.

Or, oamenii politici au decis atunci, pe baza unui tratat, să intre în război, asumându-şi nişte riscuri. Riscuri care s-au dovedit reale, pentru că, militar, n-am putut să rezistăm. Sau am rezistat eroic până la momentul în care Rusia însăşi s-a retras din război, şi-atunci fireşte că România nu mai avea cum să reziste şi-a fost obligată să iasă, deşi se angajase că nu va capitula necondiţionat. Însă a fragmentat atât de mult procesul, ca să semneze Pacea de la Buftea şi mai apoi să o ratifice, încât în toamna anului 1918, când datele războiului s-au schimbat, România s-a putut reaşeza în tabăra învingătorilor, deşi mai rămăsese doar o treime din fostul stat.

Aici a fost opţiunea strategică a unor politicieni responsabili – unii ar putea să spună “A fost o nebunie” – care au încercat, la momentul respectiv, să fructifice ceea ce ei au crezut că e interesul naţional. Şi spun lucrul ăsta constatând că Ionel Brătianu, când am pierdut, s-a retras şi l-a lăsat în locul său pe Alexandru Marghiloman să semneze înfrângerea, acesta fiind filo-german, tocmai pentru a maximiza şansele României. Au jucat interesul naţional. Maximizând şansele României, a existat oportunitatea ca Basarabia să se unească cu ceea ce mai rămăsese din România.

Această generaţie politică a încercat să-şi maximizeze şansele şi în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, când a jucat extraordinar de interesant. A jucat până i-a exasperat pe cei mari. Ionel Brătianu a fost atât de îndărătnic, încât, la un moment dat, Clemenceau a zis “Omul acesta regretă că sunt doar patru puncte cardinale”. N-a vrut să semneze tratatul cu Austria, pentru că i se părea că reprezintă o cedare de suveranitate. Unii au numit-o cecitate, dar eu, personal, cred că a fost vizionarism: Brătianu nu înţelegea ce înseamnă să te autodetermini şi, în acelaşi timp, să protejezi minoritatea internaţional. N-a vrut să semneze.

A venit ardeleanul Alexandru Vaida-Voevod – care a avut curajul să meargă în Parlamentul de la Budapesta să citească declaraţia de autodeterminare, sub o presiune imensă – şi i-a luat locul lui Brătianu la Paris. A devenit prim-ministru al României democrate, parlamentare, şi a semnat tratatele.

Odată însă ce pacea a fost semnată, a început lucrul. De-aceea eu mă supăr când văd că lumea ia în derizoriu ziua de 1 Decembrie… 1 Decembrie a fost un moment magic al acestei naţii! A fost un moment în care sorţii i-au fost favorabili şi oamenii politici au ştiut să fructifice acei sorţi. Pentru alţii, sorţii au fost complet nefavorabili şi n-au uitat. Îşi trăiesc în continuare şi-şi mitologizează tragediile.

După 1 Decembrie însă, n-a urmat sărbătoare, ci o construcţie foarte dificilă. România a avut probleme fundamentale, pentru că, dintr-o dată, sistemul internaţional se schimbase. Un sistem care anterior se baza pe alianţe bilaterale şi pe garanţii de tip politic s-a transformat într-unul care presupunea securitatea colectivă.

Iar noi aveam la est un stat care nu ne recunoştea frontierele de est, la sud – unul care din nou pierduse Cadrilaterul, la vest – Ungaria nemulţumită pentru pierderea Transilvaniei, apoi o Polonie şi o Cehoslovacie care nu se înţelegeau între ele, iar în Maramureşul istoric a fost o mare problemă să se traseze graniţa, şi chiar o Iugoslavie – mitologic, buna prietenă a poporului român, “după Marea Neagră”, ca să-l citez pe Gheorghe Brătianu – care în vara anului 1919 a avut un conflict cumplit cu România, ocupând Timişoara pentru că pretindea că Banatul îi aparţine. Dar şi Brătianu s-a dus la Conferinţa de Pace şi a cerut graniţa României la 4 kilometri de Belgrad. (…)

*