S-a mai închis un ziar făcut din carne albă, foşnitoare, şi din multe oase mici şi negre care-ţi rămân în gât, în stomac şi prin alte locuri străine trupului. S-a mai închis un ziar cu care puteai împacheta pantofi, aşterne masa în tren, înveli cărţi, omorî muşte, face coif, lustrui geamuri, cu care te-ai fi putut acoperi pe tine şi lucrurile.

În curând vor dispărea toate aceste obiecte care se aprind uşor, din orice margine, şi se sting boţit şi repede. Dar ele au ars pentru tine. Şi au fost ale tale.

Aceasta e prima deosebire. Ziarul era al tău. Îl cumpărai de pe stradă sau îl găseai în cutia de poştă, dar îţi aparţinea. Îl aşteptai o noapte întreagă sau poate doar îţi făcea cu ochiul din mers, dar întâlnirea era personală şi plină de promisiuni. Relaţia voastră nu era mediată de nimic şi avea măcar o zi la dispoziţie, plus eventualele reciclări.

Când citeşti pe net, ziarul nu mai e al tău. E un spaţiu unde pătrunzi, pe care-l accesezi, şi unde, într-adevăr, găseşti mult mai multe surprize decât îţi ofereau câteva pagini tipărite. Dar sentimentul de posesiune a dispărut, iar interacţiunea e mediată de un uriaş sistem tehnologic în care privirea şi auzul tău zboară până la sateliţi sau traversează oceane pentru a-şi satisface dorinţa.

Odată intrat în acel spaţiu virtual care a înlocuit obiectul de altădată, scopul nu mai eşti tu. Scopul e el. Asta ar fi a doua deosebire. Ziarul nu afla mai nimic despre felul cum l-ai manevrat tu, cititorul concret. Nu putea să vadă cât ai zăbovit pe editorialul redactorului-şef, dacă ai zâmbit la titlul cel mare, dacă ai răsfoit repede până la secţiunea sportivă sau dacă ai apreciat fotografia pe care numai el a surprins-o la acel eveniment. Acestea erau secretele tale, pe care i le împărtăşeai, cel mult, în forma ultra-protectoare de a-l cumpăra şi a doua zi.

Acum, site-ul te ştie. Ştie de unde vii, prin ce mijloace, cât stai şi ce-ţi place. Din ce în ce mai frecvent, îţi cunoaşte şi numele, dacă te-ai alăturat comunităţii sale. Şi încearcă să te ţină acolo, cât mai mult, pentru el. Timpul tău îi hrăneşte spaţiul.

Ziarul pe hârtie te definea social şi cultural. Atât în faţa celorlalţi, cât şi pe dinăuntru. Rezonai sau pretindeai că rezonezi cu atitudinea lui, cu principiile pe care le clama. Conştient sau nu, îţi construiai statutul şi intervenţiile urmând şi alegerile acelor necunoscuţi pe care-i citeai.

Acum însă, de când publică doar pe ecrane digitale, se iau ei după tine. Ca şi cum pierderea obiectului pe care-l creau zilnic le-ar fi atrofiat instantaneu încrederea de sine. Acum, ţi se spune că tu dictezi, deşi tu nu te-ai schimbat. Te gâdilă gândul că ai fi mai important, că s-ar ţine cont de tine, şi din cauza lui te minţi. În fapt, ai la fel de multă nevoie de a descoperi sensuri pe câtă au ei, ziariştii rămaşi fără ziar, de a se raporta la vechile principii. A treia deosebire: nimeni nu mai conduce.

Da, a crescut uimitor rapiditatea informării. Promptitudinea e noua sabie a lui Damocles în redacţiile online. Presiunea întâietăţii şi foamea de “breaking news” absorb relevanţa, aplatizează ierahiile şi elimină orice etică. Nu întâmplător au explodat afacerile cu pariuri. E aproape vremea în care textele unor profeţi ad-hoc vor deschide site-urile de ştiri, pentru că relatarea în timp real nu va mai fi îndestulătoare, iar userii vor vrea să ştie dinainte. Aşa, evenimentele se vor plia pe “viziunile” lor, pentru a nu dezamăgi publicul, sau vor fi contramandate ca inutile, în lipsa televiziunilor care să mai transmită.

Trecutul nu va mai interesa pe nimeni, istoria nu va mai avea nici o valoare – ultima deosebire -, iar puţinii înţelepţi care vor fi priceput că memoria e taina cea mare vor începe, febrili, să despacheteze pantofi, să hălăduie prin trenuri dezafectate, să cotrobăie prin cutiile uitate ale copiilor şi prin cenuşa vetrelor, doar-doar vor mai da peste vreun petic, peste vreo bucăţică din acele obiecte de carne albă şi oase negre care altădată ne aparţinuseră, care fuseseră îndoite, rupte şi aprinse, care arseseră pentru noi.

*