“Munca mea ca jurnalist de investigaţii s-a concentrat pe crima organizată, ceea ce m-a adus în tot felul de situaţii periculoase: s-a încercat mituirea mea, am fost urmărit, iar alte publicaţii mi-au atacat materialele sau chiar pe mine personal. Mi s-au intentat procese pentru a mă intimida şi am fost ameninţat cu moartea. Am reuşit să fac faţă şi să merg mai departe. Dar mai mult decât aceste lucruri m-au deranjat corupţia şi cenzura din propria redacţie, ai cărei manageri proveneau din generaţia jurnaliştilor mai în vârstă”.

Am citat dintr-un text – pe cât de tăios, pe atât de necesar – pe care Ştefan Cândea, co-fondator al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigaţie (CRJI), îl semnează în cea mai recentă ediţie a “Nieman Report”, colecţie trimestrială de articole despre presă pe care o publică Fundaţia Nieman din cadrul universităţii Harvard. De la adevărurile din acest text a pornit ideea de a face un interviu cu Ştefan, care e bursier al Fundaţiei Nieman în 2011.

Înainte de a citi dialogul nostru, vreau să mai ştiţi câte ceva despre el. A lucrat la “Evenimentul zilei” până la începutul anilor 2000, scriind, printre altele, despre legăturile Mafiei cu înalţi oficiali ai statului nostru, despre comerţul cu armament sau despre afacerea cu diamante în România. Din 2001, când a riscat hotărând să devină freelancer, Ştefan a muncit pentru Deutsche Welle, BBC, ZDF sau Canal Plus. Predă jurnalism de investigaţie la Universitatea Bucureşti şi a câştigat importante premii internaţionale pentru activitatea sa.

E unul dintre acei jurnalişti care nu apar la televizor, pentru că îşi văd de rosturile profesiei. E unul dintre cei care chiar au dreptul să vorbească în numele presei.

Stefan Candea

*

Un fragment din interviu (pe care îl puteţi citi integral aici):

(…)

M.M.: Să revenim la România şi la primul citat pe care l-am ales din articolul tău (traducerile îmi aparţin): “Aşa-numitul jurnalism de investigaţie din România a fost, ani de zile, o acoperire pentru şantaj, extorcare de publicitate şi campanii de dezinformare”. Cum a “evoluat” acest fenomen, care e situaţia acum?

– Avem exemplul public cu Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac (Ştefan se referă la stenogramele discuţiilor lor cu şeful ANI, Cătălin Macovei – n.M.M.). Este emblematic pentru ce cred ei despre jurnalismul de investigaţie, ei, care au început să facă presă în anii ’90. Nişte personaje care au intrat în jurnalism din diverse motive şi-au dat seama că pot face mai mulţi bani ne-publicând informaţia pe care o strâng.

Jurnalismul ca unealtă de şantaj are o istorie mult mai lungă decât ăştia 20 de ani, dar, când vorbeşti despre situaţia asta cu ziarişti din Vestul Europei sau din Statele Unite, ţi se spune că e o situaţie similară cu ce se întâmpla la ei acum 80-100 de ani. Noi am fost încremeniţi în comunism 50 de ani şi probabil că încă nu am ars etapele.

Care e situaţia acum: cred că sunt din ce în ce mai mulţi ziarişti tineri care îşi dau seama că modelul ăsta nu are cum să funcţioneze. Noi încercăm să facem asta printr-o reţea a CRJI, dar evident că sunt şi alţi ziarişti independenţi care fac acelaşi lucru, refuzând să mai lucreze în modul în care au lucrat atâta timp personaje precum SRS, Chirieac, Nistorescu şi alţii ca ei.

M.M.: Ai ajuns la nume despre care voiam să te întreb mai încolo, dar schimb ordinea. Referindu-te la unii şefi de publicaţii care provin din presa comunistă, spui aşa: “S-au îmbogăţit profitând de practici imorale şi, din păcate, au devenit modele pentru generaţiile de tineri jurnalişti”. Te contrazic: există mii de jurnalişti care nu-i consideră modele pe Roşca Stănescu, Chirieac sau Nistorescu.

– Atunci de ce ne mai lovim de personajele astea la televizor, la radio, în ziare? Vîntu nu e singurul patron de presă care îşi foloseşte ziariştii aşa. Iar manageri de-ai lui nu sunt singurii care au aptitudini de lachei. Până la urmă, patronul e un om de afaceri, încearcă ce-l duce capul pe banii lui, însă o mare parte de vină o au ziariştii care acceptă să lucreze după un model care nu are nimic de-a face cu jurnalismul. Deci, eu nu cred că există mii de ziarişti care nu-i consideră modele. Se poate să existe din ce în ce mai mulţi care îşi schimbă părerea, dar important e să şi transpună în practică.

M.M.: Următorul citat se leagă de asta: “Mă întreb ce motive ar avea o persoană cu capul pe umeri să investească încredere şi respect în majoritatea jurnaliştilor din România, când principalul lor produs este propaganda, iar talentul lor de bază este ascunderea adevărului”. E o acuzaţie foarte gravă, mai ales pentru că vorbeşti despre “majoritate”. Cum o susţii?

– Repet, e vorba de un articol de opinie, într-o colecţie care îşi propune să informeze cititori din Statele Unite, din presă şi din mediul academic, despre diverse zone necunoscute. Asta e concluzia mea după ce citesc presa online şi observ ce curge la televizor în fiecare zi. Dacă mă uit în jurul meu, cunosc foarte puţini ziarişti care îşi fac treaba ca jurnalişti,şi nu ca răspândaci de zvonuri ori de comunicate de presă etc. Sunt foarte puţini cei care documentează subiecte din proprie iniţiativă, care atacă alte subiecte decât cele pe care le toacă turma de ziarişti.

“Propagandă” poate sună dur, dar nu înseamnă decât un efort de a influenţa atitudinea celorlalţi în nume propriu sau în numele unei companii, al unui partid etc. Or, eu sunt forţat zilnic să consum asta în presă. Cum ai putea numi altfel articolele copy/paste după comunicate ale companiilor, ale ministerului de Interne, Parchetului etc? Sau avalanşa de opinii împachetate ca ştiri?

(…)

*