N-am putut începe acest text până n-am găsit generaţiei noastre (generaţia X sau a “decreţeilor”) un nume rezultat din propria ficţiune de stabilitate. Am cântărit multe variante – individualiştii, protectorii, ocrotitorii, integraliştii, împliniţii, “haberiştii” (de la latinescul habere – a avea), reducţioniştii, ambiţioşii, insularii, ne-naţionalii, singularii, familiştii, carieriştii ş.a.m.d.

Niciuna nu m-a mulţumit, niciuna nu acoperea toate caracteristicile, niciuna n-a aprins beculeţul acela misterios care face “tilt!” când ştii. De fapt, singura ficţiune capabilă să ne circumscrie generaţia, singurul nostru vis comun, al binecuvântaţilor-norocoşilor care am primit darul revoluţiei în plină adolescenţă sau tinereţe, este America. O Americă idealizată, un refuz al realităţii.

Rezum ce-am scris în primul “episod” (pornind de la un citat din Ioan Petru Culianu): cea mai eficientă cale spre stabilitatea unei comunităţi (cu atât mai mult a unei ţări) este crearea unei ficţiuni, a unui ideal veridic care să mobilizeze indivizii, atenuându-le astfel sentimentul inutilităţii şi frica de moarte.

Teoretic, această “înregimentare” solidarizează şi micşorează riscul violenţei în respectiva comunitate. Ficţiunea câştigătoare, cea care ajunge să reprezinte iluziile unei generaţii, poate fi impusă din exterior (de pildă, comunismul), sau se poate închega precum mercurul, natural, fiind consecinţa unui proces mental care dă în pârg.

Apariţia acestui magnet pe care fiecare generaţie şi-l “aruncă” undeva, în viitor, este inevitabilă; comunitatea fabrică oricum un vis dominant. În plus, e esenţial să înţelegem că acel vis e mincinos: el vrăjeşte şi poate avea chiar efecte benefice la nivel personal sau social, însă, judecat ulterior, rămâne totuşi o uriaşă amăgire colectivă.

Mai spuneam săptămâna trecută că generaţia bunicilor noştri a fost fascinată de legionarism, iar cea a părinţilor a crezut în comunism, acestea fiind cele mai influente ficţiuni în România secolului XX. Ele au supravieţuit şi continuă să atragă, dar, pentru că şi curentele de idei se stratifică, cel de acum are doar nuanţe răzleţe de verde ori de roşu pur.

Destul cu recapitularea. De ce cred că ficţiunea definitorie a generaţiei decreţeilor este “America”, iar noi, membrii acesteia, putem fi denumiţi “americani” (neapărat cu ghilimele)? Nu vă grăbiţi: nu propun asta doar pentru că filmele şi muzica de peste ocean, star system-ul şi întregul lor mod de viaţă ne-au hrănit fantasmele până în 1989 şi continuă să ne servească drept modele. E mai mult decât atât.

Cel mai vizibil atribut al ficţiunii în care trăim noi, “americanii”, este renunţarea la proiectul naţional. Legionarii voiau mântuirea neamului, iar comuniştii promiteau o ţară de oameni fericiţi; generaţia noastră nu are niciun scop de o asemenea anvergură, n-a fost şi nu va fi în stare să lanseze o viziune pentru România pur şi simplu pentru că, trezindu-se cu libertatea în braţe, s-a spart în suma scopurilor individuale ale membrilor săi, astfel delimitându-se inconştient de predecesoarele sale. (De aceea, printre variantele de nume apăreau “individualiştii”, “reducţioniştii” sau “ne-naţionalii”).

Descoperirea libertăţii a însemnat, poate în primul rând, posibilitatea îmbogăţirii. Ca efect al educaţiei sau îndoctrinării, banii nu constituiau obiectiv în sine pentru bunicii, respectiv părinţii noştri. Noi, “americanii”, i-am readus, după 1989, în postura de principală scară de valori. Asta a determinat şi obsesia pentru reuşita profesională, şi formarea unei categorii solide de “însuraţi” şi “măritate” cu job-ul, şi munca până la istovire, bolile, depresiile, refugiile sau scârba faţă de politică. (Aşa mi-au venit “haberiştii”, “ambiţioşii” sau “carieriştii”).

*

Continuarea poate fi citită aici.