Oamenii cu adevărat curajoşi sunt modeşti, mi-am spus din nou, după ce l-am cunoscut pe Horia Colibăşanu. Poate pentru că, stând în “compania” morţii mai mult de o secundă sau de un gând, obişnuindu-te cu permanenta ei alternativă, ajungi să fii una cu vasul propriei persoane, nici mai puţin – să sune a gol prin diferite părţi, nici mai mult – să îţi crape de trufie.

Horia Colibăşanu – singurul român care a urcat pe şapte dintre cele 14 vârfuri de peste 8000 de metri din Himalaya, toate cucerite fără oxigen suplimentar – a fost invitat la TIFF 2013 pentru proiecţia documentarului “Pura Vida” (în engleză, “The Ridge” – Creasta), desemnat cel mai bun film basc la ediţia de anul trecut a festivalului de la San Sebastian.

“Pura Vida” e o impresionantă reconstituire a celei mai mari operaţiuni de salvare derulate vreodată în Himalaya. Misiunea acelei operaţiuni, petrecută în aprilie 2008, a fost viaţa alpinistului de origine bască Iñaki Ochoa de Olza, care a făcut un atac cerebral în ziua când, alături de Horia Colibăşanu şi de rusul Alexei Bolotov, pornise în ultima etapă de escaladare a vârfului Annapurna (8.091 de metri), pe o rută considerată cea mai dificilă dintre ascensiunile himalayene.

Horia Colibăşanu nu numai că s-a întors cu partenerul său la ultima tabără, dar avea să-l vegheze trei zile şi trei nopţi, într-un cort aflat la circa 7400 de metri, până la venirea primului dintre alpiniştii plecaţi să-i ajute, elveţianul Ueli Steck, care l-a înlocuit la căpătâiul bolnavului.

“Problema cea mare a fost că eram deja în ascensiune de trei zile. Când urcăm pe un vârf de peste 8000 de metri, stăm cam trei zile. Dar şase zile sunt la limita suportabilităţii umane. Eu am avut noroc că am rezistat atât de mult. Majoritatea oamenilor, chiar şi a alpiniştilor, rezistă cam patru zile”, a povestit Horia Colibăşanu la întâlnirea cu publicul de la TIFF Lounge.

Se întâmpla în 7 iunie 2013, iar el sosise de câteva zile dintr-o expediţie terminată cu succes – cucerirea vârfului Lhotse (8.516 metri), al patrulea vârf al lumii. Dar răspundea cu aceeaşi simplitate, cu acelaşi bun simţ – ca şi cum oricine ar fi în stare -, şi când vorbea despre recenta reuşită, şi când îşi amintea extraordinara poveste de sacrificiu din 2008.

Horia Colibăşanu la TIFF Lounge / Foto: Gabriel Aldea (c) tiff.ro

*

M.M.: În aprilie 2008, dumneavoastră, alături de Iñaki Ochoa şi de Alexei Bolotov, aţi încercat să urcaţi pe latura sudică a vârfului Annapurna, al zecelea vârf al lumii. De ce această latură sudică e considerată cea mai grea ascensiune?

– Noi îi spunem faţa sudică. Este foarte înclinată şi, după ce urci un perete de circa 2000 de metri, trebuie să continui drumul spre vârf pe o creastă care are cam 7 kilometri. Problema e că această creastă foarte lungă, care necesită două zile de ascensiune, se află la peste 7400 de metri. E o zonă unde se fac doi sau trei paşi pe minut, deci să parcurgi acea distanţă reprezintă un efort destul de mare. Noi am ales această rută pentru că în anul precedent, 2007, urcasem pe faţa nordică. Acolo fusese deosebit de periculos şi de aceea am decis să încercăm o rută mai dificilă, dar mai puţin periculoasă. Atunci nu ne-am dat seama, dar şi această rută sudică este foarte periculoasă, pentru că presupune o expunere foarte lungă la altitudine. Chiar dacă nu vin avalanşe, pietre sau bucăţi de gheaţă peste tine, pericolul e la fel de mare din cauza expunerii la altitudine.

Răsărit de soare pe faţa sudică a vârfului Annapurna / Foto: cameronmcneish.co.uk/

M.M.: Ce înseamnă “expunere la altitudine”?

– Înseamnă să stai, pur şi simplu, la peste 7000 de metri – considerată “zona morţii”, zona în care organismul nu-şi mai reface resursele. Acolo, pierzi pe zi ce trece. Oboseşti şi dacă dormi, şi dacă stai, pulsul este la peste 120, şi-atunci organismul, încet-încet, moare. Trebuie să intri şi să ieşi cât mai repede. Pe un munte obişnuit, cu formă piramidală, acest lucru se poate realiza în două-trei zile. Pe Lhotse, de pildă, am stat destul de puţin la peste 7000 de metri, doar două zile. Pe ruta sudică de pe Annapurna însă, e aproape imposibil să stai mai puţin de patru zile.

M.M.: Filmul “Pura Vida” începe în momentul în care eraţi la circa 7400 de metri, în ziua în care hotărâserăţi să atacaţi vârful.

– Da, ajunsesem în ultima tabără şi era evident că a doua zi urma să mergem spre vârf. Era preziua încercării de atingere a vârfului şi eram destul de optimişti.

M.M.: Tragedia s-a produs în timp ce urcaţi?

– A fost ceva mai complicat decât apare în film. Povestea e alambicată, iar cei care au făcut scenariul pentru “Pura Vida” au redus-o oarecum. A trebuit mai întâi să coborâm un perete, dar pe ultima porţiune nu ne-a ajuns coarda. Alexei a decis să continue, iar Iñaki a decis să se întoarcă. Eu, fără să ştiu exact situaţia reală, am hotărât să mă întorc cu Iñaki.

M.M.: În cât timp a trebuit să luaţi această decizie?

– În zece secunde a trebuit să mă hotărăsc dacă merg înapoi, adică în sus, cu Iñaki, sau în jos, cu Alexei. De aceea e totul atât de alambicat: ca să atingem vârful, trebuia să coborâm într-o prăpastie, şi de acolo se pornea spre vârf. Am folosit coardă să coborâm, numai că ne-au lipsit cam 5 metri de coardă. Ruşii sunt mai “extremi”, ei zic – “Ok, 5 metri mergem fără coardă”; numai că, dacă-ţi rupi un picior la 8000 de metri, s-a terminat tot.

Iar noi mai aveam o mare problemă: între Iñaki şi Alexei exista o barieră lingvistică. Iñaki nu înţelegea engleza lui Alexei, iar Alexei nu înţelegea engleza lui Iñaki. Şi eu eram translatorul lor, pentru că noi, românii, înţelegem cumva şi una, şi alta. Înţelegem mai degrabă inflexiunile, accentul, iar eu traduceam. Ei doi s-au dus într-o parte, iar eu în altă parte, să văd dacă nu găsesc o rampă, un loc de coborâre. Când ne-am întâlnit, Iñaki deja urca şi mi-a zis – “Alexei vrea să sărim acolo. Eu nu sar la 8000 de metri, eu vreau să trăiesc. Mă întorc”. Ulterior, după ce s-a terminat totul şi-am vorbit cu Alexei, el mi-a spus – “Nu, n-am vrut să sărim, eu am vrut să descăţărăm, pentru că era destul de uşor”. Greu de zis ce-a fost acolo, dacă a fost o neînţelegere sau dacă Iñaki şi-a dat seama că nu se simte bine şi a vrut să renunţe la ascensiune. După câteva ore, Iñaki mi-a arătat că avea degerături, dar nu erau din cauza frigului, ci pentru că sângele lui era foarte gros şi nu mai circula.

M.M.: În film se foloseşte termenul englezesc “stroke”. Ce s-a întâmplat, de fapt?

– Eu nu mi-am dat seama de la început. La altitudine nu poţi pune diagnosticul bine, deoarece componenta de imaginaţie a minţii aproape lipseşte (vezi NOTA de la final – n.M.M.). Acolo, sus, funcţionează doar ceea ce ai “preprogramat”. Până atunci, eu ştiam că la altitudine faci edem pulmonar, edem cerebral, sau poţi să-ţi rupi piciorul. Şi am presupus că Iñaki are edem cerebral, care seamănă puţin cu atacul cerebral. La atacul cerebral, care se întâmplă şi la persoane în vârstă, un vas de sânge se colmatează cu colesterol. În cazul lui Iñaki, s-a colmatat cu un cheag, s-a astupat cu un cheag de sânge. A fost, în mod sigur, un atac cerebral. Ueli Steck (elveţianul care i-a luat locul lui Horia la căpătâiul lui Iñaki Ochoa – n.M.M.) a văzut şi el o parte din semne. Eu, după ce am ajuns jos, la tabăra de bază, am pus diagnosticul destul de repede, dar acolo, la altitudine, n-am putut. (Horia Colibăşanu este medic stomatolog – n.M.M.).

După un an şi ceva de la acel moment, am aflat de la un prieten de-al lui Iñaki că el nu lua aspirină. Noi, aproape toţi alpiniştii, luăm aspirină, care, printre alte efecte, este şi anticoagulant. Eu iau tot timpul aspirină la altitudine, dar el nu lua. Chiar i-am cerut o aspirină, a scos, mi-a dat şi l-am întrebat – “Tu nu iei?”. “Nu”. “De ce?”. “Mă simt bine şi, dacă până acum am putut fără, nu văd de ce aş lua”. Am aflat ulterior că Iñaki considera şi aspirina o formă de dopaj. El era purist, în cel mai bun sens al cuvântului…

M.M.: Ce înseamnă “purist” în alpinism?

– În primul rând, să nu foloseşti oxigen. Asta presupune să fii sportiv. Toate federaţiile de sport din lume consideră oxigenul suplimentar – substanţă interzisă, adică dopaj. Dacă nu iei oxigen, deja eşti sportiv, e mare lucru. În plus, noi nu folosim şerpaşi de altitudine. Dar în alpinism se practică în mod obişnuit să ai butelii de oxigen, un cocktail de medicamente…

M.M.: Voi, cei care urcaţi la asemenea altitudini fără oxigen, sunteţi o mică “sectă”…

– Da, ne cunoaştem toţi cu toţi, o mână de oameni. Cel puţin pe Everest, unde e foarte multă lume care urcă cu oxigen, cu medicamente şi cu şerpaşi, suntem o minoritate foarte mică, să zicem aşa. Cred că eram maximum zece oameni, iar cei care urcau cu oxigen, în jur de patru sute.

M.M.: În afară de antrenament, e nevoie ca organismul să aibă caracteristici speciale pentru a putea urca fără oxigen la acele altitudini?

– Se pare că da. În ultimele expediţii am observat că prieteni care erau la fel de bine antrenaţi ca mine performau mai încet la altitudine. Ori e vorba de un talent, ori ţine de faptul că eu am foarte multă expunere la altitudine. Cred că expediţia de acum, pe Lhotse, a fost pentru mine cam a zecea la altitudine. O expediţie durează în medie două luni, la 5000 de metri, plus ascensiune la 8000 de metri. Se pare că şi asta contează destul de mult. Aici, la concursurile de bicicletă mă bat toţi, termin ultimul :) . Chiar am fost la un test specializat şi mi-au zis – “Se vede că eşti sportiv, că te antrenezi, dar eşti un om normal, nu e nimic extraordinar cu tine”.

M.M.: Să ne întoarcem la povestea din 2008: Iñaki are un atac cerebral şi rămâneţi împreună la peste 7000 de metri, timp de trei zile şi trei nopţi.

– Problema a fost că atacul cerebral înseamnă hemipareză; Iñaki n-a mai putut să meargă şi am rămas blocaţi acolo. După o zi a venit Alexei, care atinsese vârful şi era foarte obosit, şi am decis ca el să coboare. N-a vrut, evident, a zis să nu rămân singur. Mi-am dat seama că asta-l va convinge şi i-am zis – “Ne mănânci mâncarea, ne bei apa, du-te jos”.

M.M.: Mai aveaţi mâncare?

– Când a venit Alexei, mai aveam o pungă de macaroane şi o ciocolată. A doua zi, nu mai rămăsese aproape nimic.

M.M.: Iñaki putea vorbi? Mai era conştient?

– Relativ conştient. La unele lucruri răspundea, la altele, nu. Vorbea destul de greu şi îmi dădeam seama că nu percepe exact situaţia. De multe ori îmi spunea că trebuie să chemăm un elicopter, numai că, la acea vreme, elicopterele nu zburau la 7400 de metri. Abia anul acesta nişte elicoptere speciale au făcut un record – au zburat la 7300 de metri. În 2008, aşa ceva nu exista.

M.M.: Cum aţi rezistat? La ce vă gândeaţi în acele momente?

– Nu prea am avut de ales. Şi nici nu mai ştiu la ce mă gândeam…

M.M.: Câte grade erau noaptea în cort?

– Cred că erau minus zece, dar temperatura era cea mai mică problemă. Eram în costumele de puf speciale pentru vârf, aveam saci de dormit, care s-au udat, dar care funcţionau cât de cât. Nu temperatura era problema, ci faptul că, din cauza altitudinii, după o vreme ai o stare, aşa, ca şi cum ai fi condus 15 ore: eşti ameţit şi ţi-e foarte greu să judeci. Încerci să-ţi limpezeşti mintea, dar e foarte dificil. La un moment dat, nu-mi mai dădeam seama dacă e noapte sau zi, nu mai ştiam nici câte zile au trecut, şi-am început să-mi verific fotografiile, telefonul…

M.M.: Psihic, cum eraţi?

– Psihic, cred că n-am avut probleme, dar nu ştiam ce trebuie să fac. Trebuia să rezist acolo până ce colegii noştri – cu care vorbisem în primul moment – ajungeau cu medicamentele. Atunci, neştiind exact care e diagnosticul, presupuneam că, folosind medicamente, putem să dăm lucrurile înapoi şi să-l punem pe picioare pe Iñaki. Aşa am crezut atunci. Acum, ştim că nu se putea. Atunci s-a pornit de la nişte presupuneri şi s-a ajuns la cea mai mare operaţiune de salvare din Himalaya, într-un loc în care, în mod normal, există cele mai mici şanse de a o efectua.

M.M.: S-au strâns un alpinist din Kazahstan, unul din Elveţia, altul canadian… Din fericire, unii erau deja în Nepal…

– Da, condiţia pentru a participa la salvare era să fii aclimatizat. Ei urcaseră pe vârfuri de peste 8000 de metri, se întorseseră şi erau aclimatizaţi. Au fost mulţi prieteni din Spania care au vrut să ajute, dar nu erau aclimatizaţi. Extraordinar a fost că o mulţime de oameni au venit să ajute pe o rută şi într-un loc unde, în toată istoria, cred că au urcat cinci oameni. E un loc extrem de izolat, neprimitor, dificil şi periculos. Toţi şi-au asumat riscuri extrem de mari ca să ajute un om. (…)

*

Epilog

N-am postat mai devreme acest fragment din conversaţia de la TIFF pentru că ţineam să vă pot arăta şi documentarul “Pura Vida”, altfel ar fi fost prea puţin. Dar îl găsisem doar în varianta spaniolă, fără subtitrare.

Acum câteva zile însă, Horia Colibăşanu a pus un link către film pe pagina sa de Facebook, aşa că pot închide, şi eu, cercul. Vreau să vă mai spun că, după doi ani de la povestea din “Pura Vida”, el a reuşit să ajungă şi pe Annapurna. Şi mai vreau să ştiţi că, anul acesta, în mai, Alexei Bolotov a căzut în gol în timp ce încerca să urce Everestul pe o rută nestrăbătută niciodată. I s-a rupt coarda la 5600 de metri. A murit pe loc.

*

“Pura Vida” poate fi văzut integral aici (al treilea de sus în jos), cu subtitrare în engleză. Nu-l deschideţi în altă fereastră, pentru că vi se va cere parolă.

*

NOTĂ

Horia Colibăşanu, despre “pierderea” imaginaţiei la altitudini foarte mari:

“La peste 7000 de metri, memoria funcţionează, dar imaginaţia, mai greu. De exemplu, ţii minte că trebuie să-ţi faci poza de vârf înainte să cobori. Dar dacă se întâmplă să se strice aparatul, nu mai reuşeşti să-ţi imaginezi ceva care să rezolve situaţia şi care, aici, jos, ar fi destul de simplu. Asta am observat, că lucrurile predefinite rămân. Apoi, am mai citit în studii şi în cărţi de medicină că memoria şi aria corticală de care ţine imaginaţia nu doar că sunt situate în locuri diferite, dar sunt tipuri de creier diferite. Creierul ancestral, cu funcţiile vitale, este mai bine oxigenat. Partea mai nouă – filogenetic vorbind -, care a apărut la omul modern, este mai puţin vascularizată, şi atunci organismul o lasă moartă la fel cum, la frig, extremităţile au vasoconstricţie şi organismul preferă să încălzească zona centrală – inima, plămânii – şi să salveze ce poate.”

*