Nu pofta de joc berbecească a lui Neymar, nu reflexele parabolice ale lui Julio Cesar, nici atitudinea “no mind”, hărăzită marilor atacanţi, pe care am regăsit-o la Fred, nici măcar plonjonul de bodyguard prezidenţial al lui David Luiz în faţa porţii de care se apropia implacabil glonţul lui Pedro-cel-iute, nu-nu,

nu pe acestea am să le pun împreună cu celelalte nostalgii pe care mi le-a dăruit fotbalul de prin ’78 încoace, cam de când francezul Lacombe înscria în secunda 30 a meciului cu Italia de la Mar del Plata,

ci feţele celor 11 brazilieni în timp ce cântau imnul, înaintea finalei cu Spania de pe Maracanã,

feţele lor transfigurate ca-ntr-o incantaţie, vocile lor unindu-se cu ale zecilor de mii din tribune, lăsând varianta prea grăbită din difuzoare să se piardă şi alegându-şi propriul ritm, ca ei să poată cuprinde muzica şi să-i fie recunoscători,

asta n-am să uit după acest 3-0, aşa cum n-am să uit transferul de energie dinspre public către Seleção, îmbrăţişările pe care se duceau să le primească după gol jucătorii lui Scolari – acest Gene Hackman al fotbalului mondial,

aşa ceva, o asemenea rezonanţă, nu există nici în Anglia, unde spectatorii din primul rând pot să-i tragă de tricou pe cei care execută out-ul, nici în Spania – care a reinventat acest sport, nici în Turcia peluzelor incandescente,

căci pentru noi, europenii prea-plini, civilizaţii de noi, imnul a devenit o formalitate, imnul “se intonează”, nu se mai cântă din rărunchi, “hai, să înceapă odată meciul”, doar naţionalele de rugby mai trăiesc din voinţa aceea sonoră strânsă înainte de primul fluier,

dar Brazilia, şi dacă nu va câştiga Mondialul din 2014, la ea acasă, pentru că entuziasmul are întotdeauna un călcâi al lui Ahile sau un umăr al lui Siegfried, şi dacă va fi învinsă de Spania – pe care, acum, după o singură înfrângere, mulţi o compară cu Barcelona, uitând că, în afară de Casillas şi Xavi, niciunul dintre titularii săi nu a împlinit 30 de ani -, ori de Germania, pe care am ignorat-o la această Cupă a Confederaţiilor, chiar şi dacă va regăsi infinita tristeţe din 1950, când 175.000 de oameni ar fi tras Maracanã peste ei, ca pe o plapumă sub care să plângă,

chiar şi atunci, în această versiune de viitor care acum ne pare improbabilă, naţiunea auriverde va continua să descopere şi să arate lumii unsprezece feţe transfigurate cântând cu disperare “Brasil, um sonho intenso, um raio vívido/ De amor e de esperança à terra desce…”.

*