INTERVIU. Radu Preda: “ÎPS Bartolomeu îşi dorea o Biserică liberă de corupţie”

“Ştia să asculte, să fie fermecător, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să încurajeze pe cei de valoare, să iubească şi să respecte omul”, astfel îl descrie teologul Radu Preda pe cel căruia a avut şansa de a-i fi ucenic şi prieten – Arhiepiscopul Bartolomeu Anania.

L-am rugat pe Radu Preda, director al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase, să analizeze moştenirea spirituală şi instituţională a mentorului său, precum şi speculaţiile privind viitorul Mitropoliei Clujului pe care le-a stârnit trecerea ÎPS Bartolomeu la cele veşnice.

*

Fragment din interviul pe care îl puteţi citi integral aici:

(…)

M.M.: Care consideraţi că este moştenirea majoră pe care o lasă ÎPS Bartolomeu Bisericii şi României?

- A fost un iubitor ardent al libertăţii, trăind-o din plin şi plătind enorm pentru ea. În plină epocă interbelică, în Frăţiile de Cruce fiind, nu a putut ignora faţa cealaltă a legionarilor maturi, a celor din Garda de Fier, violenţa şi rasismul pe care le practicau. Apoi, în comunism, a fost deţinut politic pentru un ideal politic pe care nu l-a împărtăşit în întregime niciodată. A suferit pentru prezumţia de legionarism, pentru care, plecat apoi în America, să plătească pentru prezumţia de comunism, de colaborare cu Securitatea. După 1989, a plătit, ca pe o “încununare”, pentru amândouă!

Lecţia personală a libertăţii, atât de preţioasă şi atât de greu de obţinut şi apoi de păstrat, a încercat să o traducă în viaţa bisericească. Îşi dorea o Biserică, referindu-ne aici mai ales la colegii lui sinodali, liberă de corupţie, de complicităţi, de angajamente subterane, adică o ierarhie capabilă să înveţe poporul credincios această lecţie a libertăţii după aproape un secol de dictaturi şi două decenii de tranziţie confuză.

Îşi dorea o Biserică, ierarhie şi laicat la un loc, în stare să fie “sarea pământului”, să foreze în adâncuri, cât mai adânc, prin Liturghie şi cuvânt de învăţătură, să ajungă în cele din urmă la “apa cea vie a Ortodoxiei”. Adică să nu se mulţumească atât de uşor cu mâlul sau apa tulbure, ci să aibă curajul de a dori ceva mai mult, ceva autentic.

M.M.: Ce v-a învăţat Mitropolitul şi numai el?

- Multe. De la asumarea până la capăt a propriilor decizii, cu riscurile de rigoare, la dorinţa de a fi înconjurat de oameni mai buni de la care să poţi învăţa, din a căror existenţă să iei imbolduri pentru propria ta viaţă. Îmi rămâne sentimentul de a fi trăit o prietenie (ce cuvânt straniu pentru mediile noastre bisericeşti obşnuite doar cu raporturi ierarhice, de forţă!), inegală ca vârstă şi anvergură, cu un om care ştia să asculte, să fie critic, dar să şi primească (mai greu, dar primind!) criticile, mai ales pe cele întemeiate, să îşi ceară scuze pentru eventualele excese de autoritate sau pentru procesele de intenţie, să fie fermecător, amfitrion perfect, fără să monopolizeze discuţia şi fără să îşi domine musafirii, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să facă gesturi discrete de filantropie personală, să încurajeze pe cei de valoare, să se distanţeze de mediocri sau de cei lipsiţi de caracter (e adevărat, nu de toţi!), să se mire de frumuseţile naturii, să guste fără exces bucuria vieţii, să iubească şi să respecte omul. (…)

*