Mai întâi a fost invitat la TIFF Lounge, marţi, 4 iunie. Era zâmbitor şi în vervă. Şi-a pus un pahar de whisky, a fumat liniştit (câtă insolenţă! :) ) şi i-au fost suficiente câteva “provocări” pentru a se dezlănţui.

A ţinut un monolog fulminant, pornind de la ideea că “nu există actori”, ci doar nişte oameni care reuşesc să fie prezenţi, să se livreze pe ei înşişi cu totul în decurs de câteva secunde sau minute, aşa cum nu există regizori, ci doar nişte oameni capabili să vadă când se produce miracolul. Dar meritul pentru acele momente irepetabile nu e nici al unora, nici al altora.

Am vrut să merg mai departe cu aceste idei şi i-am cerut un interviu tihnit, pe îndelete. După două zile, joi dimineaţă, îl aşteptam în holul hotelului unde era cazat, dar se grăbea la proiecţii (ca membru al juriului de la TIFF). Atunci am băut doar o cafea şi-am apucat să vorbim despre începuturile unor teme.

Dar în aceeaşi seară ne-am reîntâlnit şi, pe o terasă din centrul Clujului, până ne-a prins ploaia şi-a trebuit să intrăm, am avut timp pentru mai toate câte voiam să-l întreb. A fost o discuţie de aproape două ore şi, datorită lui, poate cel mai consistent interviu pe care l-am făcut vreodată.

A fost o discuţie în care am descoperit un om extraordinar, un om care îşi pune întrebări despre sine şi despre lume şi care încearcă să le dea de capăt fără a uita că răspunsurile vin, întotdeauna, de altundeva.

M-am întâlnit cu Cristi Puiu, uimit, pe teritoriul lui “ştiu că nu ştiu nimic”. Aveţi răbdare şi citiţi. Mulţumesc.

Cristi Puiu la TIFF Lounge / Foto: Raul Ştef (c)

*

M.M.: De ce sunt înspăimântaţi oamenii în faţa camerei de filmat?

Cristi Puiu: Ţinem foarte mult la imaginea noastră, care e fabricată de propriul nostru creier. Şi, deşi imaginea pe care o avem despre noi înşine este vagă, adică nu este circumscrisă exact, ea ne blochează. Gândul că există un risc oarecare, gândul că viaţa continuă şi că va mai fi şi mâine, şi poimâine de trăit, ne determină să ne limităm libertatea de expresie la imaginea aia pe care am fabricat-o noi despre noi înşine.

M.M.: Ce riscuri aduce camera de filmat asupra acelei imagini?

– Imaginea aia este înregistrată. Nu e neapărată nevoie să existe un aparat de filmat, pentru că fenomenul ăsta se petrece şi în teatru. Dar te va înregistra spectatorul în mintea lui, într-un fel, şi aici apare o teamă foarte autentică, nefabricată. Dacă pornim discuţia şi dacă întrebarea este – “ce ţi se poate întâmpla mâine dacă te livrezi?”, atunci, dintr-o dată, lucrurile se simplifică. Dintr-o dată, pentru că nu există argumente, oamenii vor face un pas înapoi şi vor fabrica nişte argumente…

M.M.: Ne fabricăm platoşe încontinuu…

– Asta facem, inevitabil.

M.M.: Dar asta nu are de-a face cu faimosul principiu că orice observator afectează comportamentul observatului? Care-i cazul particular al camerei de filmat? Pentru că se vede pe omul simplu, nu neapărat pe un actor, cum se schimbă când i se pune un microfon în faţă, pe stradă, cum spune altfel cuvintele atunci când e filmat.

– El devine altcineva şi ceea ce devine este ceea ce vrea să rămână el, după el.

M.M.: Şi nu e scuzabil, într-un fel?

– Dar discuţia nu-i acolo: totul este scuzabil. Putând fi explicat, demonstrat, poate fi înţeles şi apoi acceptat sau nu. Numai că, atunci când omul se întâlneşte cu situaţii-limită, când nu mai are nimic de apărat, nimic de pierdut, când nu mai ia în calcul ziua de mâine şi se întâlneşte cu libertatea asta unică, ajunge să înţeleagă că drumul e greşit şi că protejarea imaginii sale nu stă, de fapt, în picioare.

M.M.: Cum îl faci să… ?

– Eh, asta nu poţi să-l faci, aici e problema.

M.M.: Cum îl faci tu?

– Singurul fel în care am reuşit, atunci când am reuşit, nici măcar nu ţine de mine, de abilitatea mea de a-l convinge pe celălalt. Singurul fel în care am înţeles să fac asta e prin intermediul cuvintelor: vorbim, discutăm, le întoarcem pe toate feţele şi spunem poveşti. Şi există situaţii fericite în care anumite poveşti îl deblochează pe celălalt şi alungă spaimele. Majoritatea poveştilor ăstora se află în textele sfinte. Toate sunt acolo, nu trebuie să te duci foarte departe să cauţi.

M.M.: Interesant…

– E foarte greu să le aduci în discuţie în lumea de azi, pentru că noi trăim într-o lume hiper-carteziană, în care gândirea raţională ne stăpâneşte sufletul şi în care, dacă lucrurile nu pot fi verificate ştiinţific, nu există. Deşi fiecare individ ştie că intră într-o relaţie specială cu lumea, pe nişte canale nebănuite, pe care nu le poate identifica cu precizie – poate că sunt imposibil de identificat -, o să se ataşeze în mod constant de gândirea raţională.

Ştii cum e? A spus-o George Wald, un biolog american laureat al Nobelului. El a zis aşa: S-a demonstrat ştiinţific că viaţa nu a apărut pe Pământ în mod accidental, dar atât de mult îmi doresc să nu cred în Dumnezeu, încât aleg să cred în teoria asta despre care s-a demonstrat că ar fi falsă.

Cam asta se întâmplă. Sigur, oamenii nu gândesc în felul ăsta, ei doar se înregimentează. Şi, câtă vreme există o tendinţă generală acceptată, oficială, ei o să se ralieze. Problema nu stă în lipsa argumentelor, ci în disponibilitatea celui care le aude. Ce-am observat eu la actori e că, în mod constant, se mişcă în ecuaţia asta – Nu dau vrabia din mână pe cioara de pe gard. Am învăţat chestiile astea în şcoală, de la părinţi, din cărţi, mi-am configurat o viziune asupra existenţei, nu mai pot ieşi de-aici, pentru că asta înseamnă să-mi pierd stabilitatea…

M.M.: Tu le ceri o dezgolire, iar ei vor să-şi pună o mască suplimentară…

– Da, iar aici este încă un lucru care nu se înţelege, şi mă refer strict la cinema: în momentul în care vorbim despre omul ăla care se află în faţa aparatului, care nu e actor, ci un om care asumă acest statut, el nu se află acolo pentru a se arăta pe sine cum este. E o enormitate să spui aşa ceva. Pentru că tu nu ştii cum eşti, tu nu ştii mare lucru despre tine.

Tu eşti în faţa aparatului de filmat pentru a trăi la momentul prezent situaţia dată. Şi-atunci, în momentul în care elimini observatorul care eşti tu, propriul tău observator, se întâmplă nişte minuni. Dar nu pentru că tu le creezi. Tu creezi condiţia. Tu zici – mă las purtat… Toţi vorbesc despre lucrurile astea.

Treci prin şcoala de cinema, de artă, de ce-o fi, şi, după ce termini, singurul lucru serios pe care-l poţi face este să uiţi tot ce-ai învăţat. Şcoala înseamnă înregimentare. Cei mai mulţi nu fac asta, pentru că şcoala le dă stabilitate, diploma le dă stabilitate.

Nu există meseria de doctor. Există nişte oameni pasionaţi de asta, care coboară în adâncimile acestei lumi a corpului biologic şi nu numai, şi-şi fac cercetarea. Sunt oameni cu diplomă de doctori care au băgat mai mulţi în mormânt decât au adus la viaţă. Şi, totuşi, tu te duci la doctor şi îl creditezi, pentru că există o diplomă în spate. E valabil pentru toate meseriile.

În toate domeniile există, ştii, câţiva chemaţi. Dar ăia care au chemare se află în afara schemei imaginate de structurile puterii. E o chestiune administrativă; noi le spunem aşa – ăla-i actor, ăla-i doctor -, le punem frumos pe raft şi ne regăsim în lumea asta. Dacă te întâlneşti cu un actor care a făcut drumul, o să-ţi spună exact lucrul ăsta, că nu există meseria de actor.

M.M.: Ce-ţi spune actorul după un asemenea moment, când el se “livrează” pe sine?

– Cei mai mulţi spun – “Acum, că mi-ai explicat, am înţeles, şi-am făcut-o bine”. Şi eu zic – “Da? Hai să tragem o dublă, să vezi că n-o mai faci…”. Îi zic – “Nu tu descoperi uşa! Uşa te descoperă pe tine, ea se deschide pentru tine. Tu poţi să stai acolo şi să te rogi…”. Dar, vezi, de fiecare dată când ajungem cu discuţia aici, oamenii se grăbesc să te judece…

M.M.: Tu practici un soi de smerenie despre care cred că le pare foarte ciudată…

– Pare foarte ciudată pentru că primeşti imediat ştampila, eşti socotit foarte rapid un fel de Dan Puric. Nu discut despre Dan Puric acum, dar ce vreau să spun este că există foarte mulţi profeţi mincinoşi. Eu sunt un spectator, eu nu sunt un profet.

Eu mă uit la lucruri şi-mi pun nişte întrebări, şi-am ajuns la nişte răspunsuri care, cu siguranţă, sunt provizorii, pentru că se află în relaţie directă cu ceea ce ştiu până în momentul ăsta. Şi vorbesc strict despre drumul pe care l-am făcut eu, nu vorbesc despre cărţi… A, e important când descopăr confirmări la alţi autori, fie că sunt regizori, fizicieni, whatever.

De-asta mi-a plăcut când am găsit într-un interviu al lui David Bohm enunţul care spune că percepţia este o extensie a gândirii şi că, de fapt, capcana gândirii o reprezintă gândurile deja fabricate, că alea se transformă în nişte filtre care te împiedică să vezi lumea. În faţa ta se petrec nişte fenomene, tu nu reuşeşti să le pui în nici o cutie, şi-o să cauţi întotdeauna o cutie în care să le pui.

Îţi spun ce mi s-a întâmplat mie: când eram mici, venea mătuşă-mea din Anglia, sora lui taică-meu, şi făceau petrecere, familie, ştii cum e. Copiii, marş la culcare. Dar noi nu voiam să mergem la culcare. Şi mătuşa-mea – pe care o iubim foarte tare – venea la noi în cameră şi zicea – Hai, staţi aici, lăsaţi-i pe boşorogi, ce vreţi, să căscaţi gura la ei?… Şi ne liniştea şi, la un moment dat, zicea – Vedeţi că am pus o broască veninoasă sub pat: dacă vă daţi jos, vă muşcă… Aveam 6-7 ani şi îi tot dădea cu broasca asta a ei, în glumă.

Când aveam 10 ani, în martie ’77, a venit cutremurul şi s-a mişcat casa. Eu eram în pat cu frate-miu, soră-mea repeta dincolo la vioară Vivaldi de ne căpiase, şi-a început să se mişte patul, lampa s-a dat de perete… Şi prima chestie care mi-a venit în cap a fost broasca lui mătuşa-mea de sub pat. N-aveam nici o explicaţie, adică n-avea cum să se mişte. Prima chestie! Şi bineînţeles că apoi am dat explicaţia la o parte, dar creierul s-a dus mai întâi la un răspuns pe care-l avea. E atât de simplu, şi toate se petrec aşa.

De cele mai multe ori, actorii greşesc pentru că se uită la alţi actori cum fac şi recurg la un soi de mimetism. Încearcă să fie ca DeNiro în “Taxi Driver”, ca ăla în nu ştiu ce film… Nu e nevoie, pe bune. Sigur, unii dintre ei au socotit că poate sunt nebun.

Vorbeam cu o actriţă – “Te rog frumos, Dumnezeu te-a făcut frumoasă, nu-i nevoie să adaugi nimic de la tine”. Şi-am făcut o criză atunci, am urlat – “Cum e posibil aşa ceva?”, am făcut ca toţi dracii. Am vorbit calm, calm, calm, până când, de la o dublă la alta, am început să fac urât de tot, să strig – “Nu vă e ruşine obrazului? De unde atâta orgoliu, de unde atâta aroganţă? Nu trebuie să adăugaţi nimic-nimic, e perfect cum sunteţi. N-o să se întâmple nimic, n-o să vă zboare capetele de pe umeri…”

M.M.: Nu e aici un paradox? De ce să faci film şi să încerci să re-creezi realitatea…?

– Dar nu re-creez realitatea. Nu, niciodată.

M.M.: Nu cauţi firescul care există în realitate?

– Eu nu caut firescul. Nu mă interesează firescul, nici nu ştiu ce înseamnă.

M.M.: Dar cum definim acel moment când omul se leapădă de masca lui?

– Dar nu se leapădă de mască!

M.M.: Dar câteodată reuşeşte să se lepede.

– Nu e nici o lepădare de mască. (Spune răspicat:) Este o punere într-o condiţie specială care te face pe tine să rezonezi cu o dimensiune transcendentă. Şi-atunci eşti parcurs, eşti străbătut de viaţă, vibrează corpul, vibrează ochii. Acolo e viaţă. Fără ca tu, în momentul în care o faci, să fii conştient de asta. Tu pur şi simplu eşti. Şi ăsta e idealul meu suprem. Ăla care vei fi în faţa aparatului de filmat nu are legătură cu ăla care eşti în viaţa reală. Tu eşti într-o condiţie specială. Sunt chestii care ţin de bucătăria actorului şi foarte multe expresii pot fi falsificate. Oamenii sunt abili, diavolul e foarte abil. Diavolul poate să ia orice înfăţişare…

M.M.: Ziceai acum două zile – “Un tâmplar e frumos când lucrează, e natural, e el, tot, acolo”. Exagerez acum, dar, atunci, la limită, de ce nu facem “camera ascunsă” pentru a surprinde viaţa?

– Nu, pentru că ştii ce face camera ascunsă? Asta e chestia pe care n-o înţeleg cei mai mulţi. Noi, în viaţa reală, minţim. Camera ascunsă va înregistra minciunile noastre, niciodată relaţia cu transcendentul. Aici e problema. În viaţa reală, noi minţim. Sigur, nu sunt minciuni de dimensiuni, dar îţi schimbi comportamentul.

Dacă ajungi să fii identic cu tine însuţi şi să nu te pliezi pe cel din faţa ta, există un risc serios, de care fiecare dintre noi e conştient: riscul de a-l răni pe celălalt. Şi nu vrei să-l răneşti inutil. Şi-atunci mai laşi de la tine, există mici concesii pe care le faci. Unii fac concesii foarte mari, alţii – ceva mai mici, dar, de-o manieră sau alta, ne falsificăm cumva.

Camera ascunsă ar putea să fie viabilă în momentul în care individul e singur cu el însuşi într-un spaţiu unde se simte protejat, la el acasă, să zicem, în căminul lui, unde ştie că toate obiectele sunt la locul lor, e un univers pe care-l controlează… Dar ceea ce obţii acolo este incomplet, pentru că individul nu este pus în relaţie decât cu propria sa minte.

M.M.: Nu e o trufie să spui că acele momente rare de la filmări sunt atingeri în relaţia cu transcendentul?

– N-am alt cuvânt pentru asta. Cel mai onest ar fi să spun că asta nu poate fi pusă în cuvinte. Este doar o emoţie, iar emoţia aia eu o leg de ceva ce este dincolo de om. Asta-i tot şi sigur că se poate să mă înşel. Dar emoţia aia există şi n-are legătură cu marile dezvăluiri şi cu gesturile ample. Are legătură cu “Bună ziua!”, “Sărutmâna pentru masă!”, cu un om care aşteaptă, priveşte, se uită, viaţa se întâmplă, un om intră în relaţie cu lumea.

Şi asta încercam să le explic actorilor, e o chestie pe care actorii americani au înţeles-o şi o aplică foarte prost, pentru că e foarte mecanică: privirea. Când doi oameni se privesc, se întâmplă ceva. Noi, acum, când vorbim şi ne privim, se întâmplă ceva. Dacă mergi la teatru, vei observa că cei mai mulţi actori nu se uită unii la alţii…

M.M.: Ştii teoria medievală a spiritului, a pneumei care iese prin privire. Teoria simpatiei universale, toate rezonează…

– Cred că toate rezonează. Aveam o nelămurire la un moment dat, când eram mai mic. E o poveste pe care n-am îndrăznit s-o spun public decât când m-am făcut mai mare, pentru că pare, aşa, o tâmpenie. Acum o spun, poate să gândească lumea ce vrea. Am avut totdeauna o nelămurire legată de faptul că câinii se uită drept în ochi. N-am înţeles niciodată de ce. De ce se uită în ochi? Ar putea să se uite oriunde. Dar dacă îi tragi un picior unui câine, se uită în ochii tăi. Există o comunicare care se instalează prin intermediul ochilor.

Şi-acum o să vină tot felul de behaviorişti sau cercetători cu o explicaţie… Dar câinele ăla ştie ceva, el se mişcă într-un fel în lumea asta. Şi contează foarte mult privirea, ştii bine. Dacă te uiţi în ochi este o formă de agresiune. Ştii cum se spune, să nu te uiţi în ochii tigrului sau în ochii leului… Şi cu câinii se petrece chestia asta. Acolo se întâmplă ceva. În orice caz, la un nivel fundamental, basic, ştim cu toţii că se întâmplă ceva când privirile se întâlnesc.

Eu aleg să spun asta, să vorbesc despre transcendent, pentru că mi se pare că lumea pe care am construit-o, aşa, încet-încet – şi probabil că boom-ul a fost revoluţia industrială şi centrarea discursului pe ştiinţă -, mi se pare că asta ne-a dus într-o fundătură, în ciuda faptului că fiecare dintre noi experimentăm o relaţie specială cu o dimensiune imposibil de circumscris, despre care au mărturisit foarte mulţi, dar care pare că ţine, aşa, de domeniul anecdoticii religioase. Ştii cum se zice, că omul n-a înţeles fulgerul şi şi l-a explicat aşa, religios. Nişte prostii…

M.M.: Nu eşti tot mai singur din cauză că te duci în zona asta?

– Nu ştiu, n-am observat asta. Am observat că, atunci când vorbesc în termenii ăştia, apar o mulţime de obstacole de care nu eram conştient.

M.M.: Asta-i firesc, spun Sfinţii Părinţi că, cu cât eşti mai tare, cu atât eşti încercat mai tare…

– Da, dar îţi dai seama că, atunci când vorbesc despre lucrurile astea, eu vorbesc din poziţia unui păcătos…

M.M.: Toţi suntem…

– Da, dar toate derapajele mele le înregistrez tel quel, ca derapaje. N-o să vin să-mi explic derapajele şi greşelile din perspectiva nu ştiu căror justificări. E foarte complicat, pentru că oamenii vor alege întotdeauna să se ducă să-l asculte pe ăla care a fost verificat. Dom’le, omul e un sfânt, face aia, face aia… şi, atunci, lucrurile pe care le spune au valoare. Eu mă identific drept un păcătos şi, atunci, lucrurile pe care le spun îşi pierd din substanţă. Adică pare o speculaţie a unuia interesat să domine.

E o mare capcană aici: când spui lucrurile astea, te aşezi pe o poziţie extrem de discutabilă. Şi-atunci, încerci să spui lucrurile de o asemenea manieră, încât să ajungă la destinatar nu ca şi cum ar fi fost transmise de tine, ci ca şi cum ar fi fost descoperite de el.

M.M.: Un soi de socratism…

– Da, probabil, dar nu până acolo. Pentru că, de fapt, mă interesează să ies din bucla asta a conversaţiei, însă e foarte greu. Poţi ajunge să structurezi lucrurile extrem de bine, dar ele să ajungă structurate ca un obiect frumos, care este discuţia, iar când trecem la făcut, în relaţia cu actorul, pare că nimic nu s-a întâmplat. Pare că vorbele au fost aduse acolo având ca obiectiv – strict discuţia.

*

M.M.: Hai să ne întoarcem la smerenie. Nu există riscul ca, mirându-te în faţa acestor taine, să intri într-un soi de blocaj?

– Da, se întâmplă. Ciclic, ajungi într-un soi de blocaj.

M.M.: Mă refer la ce ziceai dimineaţă, că există subiecte de care nu îndrăzneşti să te atingi. Şi cred că nu sunt mulţi care să gândească la fel. De ce, de exemplu, subiectul rezistenţei din munţi e unul “peste fire”? Ţi se poate spune – “cu atât mai mult ar trebui cineva să-şi asume riscul şi să-l facă”.

– Nu asta-i problema. Eu sunt dispus să-mi asum riscul, numai că e la fel ca în povestea aia de la Paleologu: curaj nu este atunci când te arunci în luptă fără să iei în calcul, ci atunci când iei în calcul toate riscurile, tot ce te aşteaptă, şi abia apoi intri în luptă. Ăsta e curajul, când eşti conştient şi, în ciuda faptului că te aşteaptă moartea la capăt, te duci. Altfel, e inconştienţă, te duci ca berbecul înainte şi zici – “mamă, ce curajos…”.

Vezi, eu nu ştiam că lucrurile astea s-au petrecut în România. La noi în familie nu s-a discutat despre puşcăriile comuniste. După ce-a căzut Ceauşescu, cred că Humanitas a fost prima editură care a început cu publicarea mărturiilor din închisorile comuniste. Şi-am dat de cărţile astea, care pe mine m-au aruncat de pe şine. M-au destabilizat grav, până la lacrimi. Aşa de tare, încât am ajuns să-i iau la întrebări pe cei din familie – dac-am avut rude… Şi n-aveam pe nimeni care fusese în puşcăria comunistă şi mi se părea… foarte nasol.

După aceea am ajuns la Botoşani şi mi-a zis tanti Nuţa – “a fost nenea Vasile închis de comunişti”… Şi-am început să întreb, dar nu era nimic de anvergură. Nenea Vasile fusese şef de post într-un sat din Botoşani şi-i bătea pe comunişti. Şi când au venit comuniştii la putere, l-au băgat. Dar nu exista niciun gând înalt, doar o răzbunare şi nimic mai mult.

Iar când am citit cartea Aniţei Nandriş – “Douăzeci de ani în Siberia”, la aia am plâns. Şi de-atunci, de fiecare dată când apare o ediţie, cumpăr 10 bucăţi şi dau la oameni. Eu nu înţeleg de ce cartea aia nu se găseşte în manualele de şcoală…

M.M.: E valabil şi pentru mărturia Elisabetei Rizea… Ce m-a frapat pe mine e simplitatea mesajului – “Noi munceam, eram oameni obişnuiţi şi nu înţelegeam de ce ni se ia totul, meritam să rămânem cu ceva după munca noastră, că şi-aşa ne era greu…”

– Da, lucruri foarte simple, de bun simţ. Nici nu poţi să vorbeşti despre diavol în contextul ăsta, nici măcar în glumă: zice lumea că eşti nebun. Eu vreau să înţeleg mecanismele, vreau să înţeleg ce s-a întâmplat cu oamenii ăştia, pentru că mă interesează să spun povestea asta, dar trebuie să fiu, în acelaşi timp, onest faţă de mine însumi. Pentru că nu pot să spun orice. Dacă ajung să spun cum cred eu că au stat lucrurile, enunţul ăsta trebuie să fie cuprins în masa comunicării, pentru că este privirea unui străin de evenimente.

M.M.: Ai zis că ai făcut unele interviuri cu foşti deţinuţi…

– Da, în 2000, am făcut o instalaţie video. N-am primit bani de la statul român, ci de la statul suedez…

M.M.: Ce te-a oprit atunci? Ai zis că, din discuţiile cu ei, simţeai că nici măcar nu poţi să…

– Mi-era jenă. Nici măcar nu ştiam cum să pun întrebările… Dar ei nu erau deranjaţi. Şi le-am pus întrebările, cerându-mi scuze – ştiţi, am citit aia, nu cunosc... Îmi luam foarte multe măsuri de precauţie pentru a nu-i ofensa, deşi ei nu erau aşa uşor de ofensat şi înţelegeau că întrebările sunt legitime. Au fost câteva întâlniri care m-au aruncat de pe şine, iarăşi. Chiar aşa a fost, ca atunci când deraiază tramvaiul.

Când a venit Gavril Vatamaniuc, eroul din Obcinele Bucovinei, avea incontinenţă, purta un tub şi mirosea a urină. Mi se face pielea de găină când mă gândesc. Şi, când a intrat acolo, era atât de solar, ştii cum era?, cu tot mirosul ăla de urină… Mi se face pielea de găină. Cu zâmbetul ăla, era atât de luminos. Şi mi-a povestit cum a fost bătut, dar fără niciun fel de umbră de dorinţă de răzbunare sau ceva. Şi vorbea cu o înţelegere… Şi vorbea despre nişte lucruri de o atrocitate…

M.M.: Pentru mine, asta e cel mai impresionant: că au ajuns la nivelul la care să nu mai vrea să se răzbune.

– Da, adică o întâlnire atât de concretă cu “întoarce şi obrazul celălalt” n-am văzut decât la câţiva dintre oamenii ăştia. O asemenea generozitate de a ierta…

M.M.: Cum ţi-o explici?

– Nu ştiu. Cred că drumul ăla contează foarte mult. Noi putem să vorbim zile în şir, dar drumul ăla trebuie făcut. Că, aşa, de pe margine, toţi suntem deştepţi. Mi-a zis Vatamaniuc că era bolnav şi trebuia să ajungă la infirmerie, şi i-au zis ăia că pentru asta trebuie să facă pe epilepticul…

Trebuia să-i verifice reflexul Babinski, reflexul plantar, în talpă. Îţi dă cu cheia şi ţi se adună degetele. Pare-se că la epileptici nu există. Şi mi-a zis că nu i-a făcut cu cheia, ci cu o lamă de tăiat fiole. L-a tăiat în talpă. Şi-a zis că n-a făcut niciun gest, nimic. Şi era foarte încântat de această reuşită, care e de o atrocitate… Nici măcar nu-şi punea problema că era nedrept să fie acolo.

Aşa s-a întâmplat să fie, iar el a trecut peste acest prag, a fost ca o încercare pe care o depăşise. Dar nu aşa – “mamă, ia uite ce-am făcut eu!”. Ci aşa, printre altele – “am ajuns la infirmerie şi m-au îngrijit, şi m-am bucurat”… De fapt, el ajunsese în starea aia pentru că-l bătuseră, spunea că i-au desprins rinichii…

Şi tu, după aceea, zici – “Bun, mi-a plăcut atât de mult povestea asta, încât aş vrea să fac un film…”. Şi sigur că şi eu m-am gândit. Ai impresia că, dacă ai trecut prin şcoală şi vrei să faci filme, atunci limita e cerul, poţi să scrii despre orice, să faci filme despre orice… Şi, dacă eşti onest cu tine însuţi, o iei pe bune. Ok, spunem povestea asta. Şi, ce le spun actorilor? Ce le spun eu actorilor? Cum să faceţi ca ăla în puşcărie? Ce le zic? Uită-te la filmul ăla, cu Papillon? Ce pot să le spun eu, din moment ce nu ştiu absolut nimic despre asta?

Şi-atunci singurul fel în care poţi vorbi despre lucrurile astea este să ajungi la un asemenea nivel de abstractizare, încât esenţa gândului s-o aduci în lumea ta, pe drumul tău, şi să spui povestea ta, astfel încât gândul ăla să ajungă la spectator. Iar spectatorul să-şi facă temele şi să chestioneze gândul ăla, şi cu gândul ăla să se ducă la eroii ăştia…

Cam aşa văd eu. Din cauza asta mi se pare că e o mare problemă atunci când vin Zefirelli sau Mel Gibson sau alţii să vorbească despre viaţa lui Iisus. Du-te, băi nene, şi te culcă! Ce e prosteala asta? Spune-mi o poveste, orice. Nu există un alt sens al cinemaului narativ decât ăsta, de a construi o parabolă. Care sunt elementele parabolei? Le ştii, le cunoşti: alea pe care le-ai trăit tu. Spune povestea ta, spune cum se vede lumea de la fereastra ta. Şi e mare lucru atunci, pentru că gândurile astea vor ajunge la ceilalţi.

M.M.: Şi-atunci vine avocatul diavolului şi zice – “Bine, tu n-o să faci filmul, că-ţi pui prea multe probleme, şi-o să-l facă unul care-o să-şi bată joc de povestea asta…”

– Ceea ce se întâmplă cu foarte multe.

M.M.: Şi cum e mai bine? Nu fac rău ăştia care despică firul în patru, pentru că îi lasă pe cei care nu întorc problema pe toate feţele să îşi prezinte varianta lor superficială?

– Da, e adevărat, dar, în acelaşi timp, şi eu aş putea să-i răspund avocatului diavolului în felul ăsta şi să-l trimit direct la Iisus. Deci, cine are urechi să audă, ochi să vadă… E un drum pe care trebuie să-l faci şi tu…

M.M.: Eterna dilemă: oamenii buni stau şi analizează de pe margine şi, între timp, răul e în arenă. Şi cu asta ajungem la politică…

– Ajungem şi la politică, inevitabil, dar, dacă eşti cu adevărat responsabil şi spui povestea asta, ea va ajunge să fie încifrată pentru cei mai mulţi. Dacă eşti responsabil, nu vei ieşi din bucla asta niciodată. Dacă eşti iresponsabil, povestea asta va fi de o vulgaritate fără margini, vezi Zefirelli, Gibson şi alte operete…

M-am bucurat când am citit, în “Jurnalul fericirii”, că Steinhardt vorbeşte despre “Jesus Christ Superstar”. M-am bucurat pentru că am primit confirmare de la un om pe care-l preţuiesc şi pe care-l respect foarte tare. Şi mie mi se părea că e aşa, dar nu îndrăzneam să vorbesc: cum adică ăla e filmul care vorbeşte cel mai frumos despre Iisus? Eşti nebun la cap, musical, hippioţi?

M.M.: Dar, a propos de asta, tot Steinhardt ne reaminteşte – “Îndrăzniţi!”…

– Păi asta zice şi Ţuţea: poporul român nu e mai prost sau mai deştept decât altele, dar îi lipseşte îndrăzneala. Să îndrăzneşti să ce? Să îndrăzneşti să spui cum se văd lucrurile de la fereastra ta. Şi atunci sigur că atingi politicul. Autoritatea n-are nevoie de oameni care să gândească.

*

M.M.: Zi-mi ce vezi tu, cu ochi de regizor, când te uiţi la emisiunile cu trei oameni în studio şi un moderator care se preface că-i întreabă…

– Vezi minciuna. Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac. Vezi minciuna. Toţi vin acolo cu o agendă care nici măcar nu le aparţine. Ei habar n-au, nici nu-şi pun probleme, nu se chestionează. Ajungi, aşa, dintr-una-ntr-alta, şi-ţi dai seama că viaţa durează cât o bătaie de pleoape. Atunci memoria nu mai contează, în calculul ăla. Dacă se întâmplă ca eu să mor acum, o să mor într-un context care e străin de viaţa mea şi de proiectele mele şi de imaginea pe care am avut-o despre viaţa asta. Ce caut eu la Cluj, la o masă, un interviu, toate astea se duc…

Şi oamenii investesc în toate căcaturile. Şi nimeni nu te învaţă că nici medicina, nici tehnologiile, nici ştiinţa n-o să te scape de întâlnirea asta. Şi nimeni nu te pregăteşte pentru întâlnirea asta. Şi nimeni nu te învaţă că trebuie să te uiţi, şi s-o apuci pe drum, şi trebuie să te uiţi şi să asculţi. Şi să te rogi.

Uşa aia care i se deschide actorului este pentru că el se roagă. El nu se roagă în standarde, se roagă fără să ştie că se roagă. Dar, chiar dacă el nu ştie, Dumnezeu aude şi îi deschide uşa. Şi-atunci vezi cum se sminteşte actorul, şi zice că a reuşit pentru că e vorba despre talentul lui… Şi eu îi zic – “Da? Păi, dacă e aşa, şi pe mine mă interesează… Hai să mai facem o dată!”. Mai facem o dată şi nu mai iese. Tu n-ai înţeles nimic, eu nu înţeleg nimic. Tatonăm, aşa, zgândărim realul. E ca un mers pe sârmă…

M.M.: Mă interesează cum vezi povestea cu televizorul din punct de vedere visceral…

– Visceral, de doi ani nu mă mai uit la televizor. Nu mai vreau să-i văd. Şi, când se întâmplă să mă nimeresc prin faţa unui televizor, mi se face rău. Fizic, fi-zic.

M.M.: Şi nici nu poţi să-i spui acelui om – “Ştii, ai putea muri mâine…”. Ce pârghii mai ai să scuturi omul, un asemenea om?

– E foarte greu, pentru că ăsta e modelul în care trăim. Noi am configurat lumea de aşa manieră, încât, progresiv, va deveni din ce în ce mai greu să ieşim din labirintul pe care l-am construit. Şi l-am construit cu foarte-foarte multă inteligenţă. Din păcate. Iar eu, pentru că vorbesc foarte mult şi sunt reactiv, când discuţia ajunge în zona asta nu pot să nu invoc credinţa. Şi-atunci ajungem la discuţii de o vulgaritate incredibilă – dacă Dumnezeu există sau nu există. Ăsta e nivelul cel mai vulgar al discuţiei.

Singurul nivel de la care se poate porni o discuţie de felul ăsta ar fi “ce este Dumnezeu” sau “cum e Dumnezeu”, nu dacă El există. La un moment dat, am avut discuţia asta cu cineva, şi e argumentul ăla care, incredibil, vine întotdeauna – “Dacă există Dumnezeu, de ce sunt atâtea războaie, de ce e atâta rău pe planetă…”.

Zic: “Nu ţi se pare ciudat că, atunci când ţi se întâmplă un lucru rău, Îl tragi la răspundere pe Dumnezeu, iar, dacă ţi se întâmplă un lucru bun, e meritul tău? Dacă-L tragi la răspundere atunci când ţi se întâmplă rău, când e bine trebuie să-I mulţumeşti. Sau, când ţi se întâmplă un lucru rău, trage-te pe tine la răspundere.”

Şi, cu toate astea, aşa funcţionăm. Am inventat premii! Am inventat premii! Premii care poartă mărcile astea ale roialităţii, ale divinităţii – roşu, aur… Mi se pare foarte grav când oamenii ajung să-l tragă la răspundere pe Dumnezeu. Dar uită-te la viaţa ta, uită-te la propria familie, la relaţia pe care o ai cu lumea: cum e un părinte bun? E ăla care stă să te verifice, să te controleze, să ia el decizii non-stop în locul tău? Nu ar fi nasol? Te căsătoreşti şi vine maică-ta în pat să-ţi spună cum să faci amor cu nevasta? N-ai vrea chestia asta.

Dar de ce I-o ceri lui Dumnezeu? Nu crezi că un părinte bun îţi dă libertatea de a alege? Tu eşti liber, te lasă, îţi dă încrederea. Şi-atunci când tu greşeşti, de ce Îl tragi pe El la răspundere? Alegerile sunt ale tale, întotdeauna. Dar asta, sigur, este o poziţie foarte inconfortabilă. Ce faci? Toată viaţa ta se duce peste cap.

M.M.: Da, adică nu e vinovat altcineva? :)

– Păi da, că ăsta e mecanismul cel mai confortabil, al ţapului ispăşitor. Şi dacă nu există, îl inventezi. Noi, toţi, ne găsim justificări, justificări, justificări. Dar eu cred că lucrurile sunt la vedere.

M.M.: Bine, e o variantă de lucru. Să nu fim siguri că e aşa…

– Da, e o variantă de lucru. Dar ştii de ce cred că lucrurile sunt la vedere? Pentru că mi se întâmplă, din când în când, să intru în rezonanţă cu lumea, pentru o fracţiune de secundă. Mă loveşte un sentiment de “aşa e”. Fără să mă gândesc, fără să fiu într-un proces de chestionare a existenţei lui Dumnezeu, fără să fiu în sosul ăsta. Merg pe stradă şi… bang! Aşa, ca un soi de trezire instantanee. Apoi e un recul.

Toţi trăim chestiile astea, dar le ştergem, le măturăm sub preş, nu ne convin. Nu vrei să te întrebi, pentru că viaţa ta s-ar da peste cap dintr-un motiv foarte simplu; dacă e aşa, nu trebuie să mergi foarte departe: ai cele zece porunci. Cine vrea să se ducă acolo? Aia e o caznă. Nu-i nevoie să-ţi petreci timpul în biblioteci, să afli sensul… Nu, nene: alea sunt, în clar. Sunt puse acolo, respectă-le. Şi faci asta, te forţezi, te concentrezi cu toată fiinţa ta, o faci azi, şi a doua zi te trezeşti cu un sentiment de bine, te relaxezi, şi începi să greşeşti din nou.

Şi-atunci, da, Steinhardt are dreptate că, pentru un creştin, cea mai mare caznă e că trebuie s-o ia de la zero în fiecare dimineaţă. Nimic din ceea ce ai făcut ieri nu se pune. Nimic. Dar tu ajungi să gândeşti ca un contabil, “am făcut bine acolo…”, le repartizezi, “deci, îmi pot permite asta pentru că am făcut aia…”

M.M.: “Mai am un pic de viaţă”, ca în jocurile video…

– Exact, şi nu ştii când vine moartea şi te găseşte nepregătit, şi te găseşte în scandal. Când îmi zicea mamaia chestia asta… Ştii, eu am fost foarte comunist când eram mic. Veneam acasă de la şcoală şi nu mâncam până nu-mi făceam temele – era deviza aia “nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”. Şi m-am relaxat când am văzut discursul dublu, şi falsificarea, şi minciuna. Dar fără ca asta să însemne că am tras la un ţărm. Şi aveam discuţii şi mă contraziceam cu mamaia, care era o femeie foarte credincioasă, dar de-aia care avea colţul cu icoane, care bătea mătănii zi de zi… Eu îi spuneam că ne tragem din maimuţă, şi ea – “Cristian, nu zi aşa, că vorbeşti cu păcat…”. Ce-i aia “vorbeşti cu păcat”?

M.M.: Schimbarea ta are legătură cu faptul că ai devenit soţ şi tată? (Are trei fete – n.MM)

– Are legătură şi cu asta, dar schimbarea numărul unu a fost atunci când m-am întâlnit cu mărturiile din închisorile comuniste. Au fost două cărţi care m-au destabilizat. “Jurnalul fericirii” mi-a plăcut, dar nu m-a destabilizat. Steinhardt mai degrabă mi-a organizat gândurile…

Prima e cartea Aniţei Nandriş, “Douăzeci de ani în Siberia”, şi nu pentru poveste, ci pentru curăţenia cu care se raporta ea la evenimente. Le dau cartea studenţilor la şcoală. Probabil zic că-s nebun, că ei vin să înveţe scenariu, dar mi se pare un drum obligatoriu de făcut: măcar atât, citeşte cartea aia.

Şi-apoi a venit cartea aia a lui Heinrich Zimmer, “Regele şi cadavrul”, şi ea a fost trigger-ul, mi-a generat o serie de întrebări legate de instrumentele cu care poţi opera. Nu poveştile pe care le spune erau importante, ci felul în care el se raporta la poveşti şi încerca să decodeze. Până atunci, creierul meu era astfel formatat, încât întâlnirile pe care le avusesem cu autorii care m-au format duceau obligatoriu la răspunsuri legate strict de lumea asta.

Chiar şi Dostoievski. Adică toate trimiterile alea la Dumnezeu funcţionau în mintea mea ca nişte parabole: cum facem să funcţioneze lumea de aici? uite răspunsul… Ei bine, la Zimmer s-a petrecut o schimbare. Dar lucrurile s-au întâmplat aşa pentru că eu aveam o condiţie de izolat în Elveţia, unde plecasem la şcoală, pentru că nu aveam cu cine să vorbesc chestiile astea, să le tai în paişpe. Le rumegam şi le întorceam în mintea mea. Asta e foarte nasol pentru mine, pentru că am nevoie de celălalt, să le tocăm, să vedem. Eu ştiu că nu pot să aflu singur, să mă dumiresc singur.

*

M.M.: Hai să vorbim şi despre ideea ta că un autor n-are voie să vorbească decât despre norme, pentru că nu ştim nimic despre excepţii, despre neprevăzut, despre “lebedele negre”.

– Aşa mi se pare mie. Mi se pare că există un fenomen (care are legătură, probabil, cu instinctul de conservare): creierul nostru trebuie să se ocupe de un cosmos, care e organismul nostru. Iar el a fost setat – aşa înţeleg eu – să facă tot ce poate pentru a ţine organismul ăsta în viaţă. Şi când începi să umbli la întrebările alea grave, la un moment dat creierul o să-ţi livreze răspunsuri care nu sunt alea bune.

Pentru că, dacă tu umbli la întrebările alea, o să începi să ai insomnii şi-o să afectezi, practic, sănătatea întregului tău corp. Şi am observat asta atunci când scriu, şi caut, şi scriu, şi, la un moment dat, găsesc. Şi-atunci mă duc la culcare liniştit. Şi când citesc a doua zi, e varză, de fapt. Şi mă întreb – cum e posibil? Ce mi-a dat creierul aici? Păi asta e din filmul ăla, asta e de acolo... Din depozitul memoriei, creierul îmi livrează nişte formule fabricate, şi nu sunt alea… Îl citesc pe Arsenie Papacioc şi el vorbeşte despre starea de prezenţă continuă…

M.M.: Pe care, oricum, noi n-o putem înţelege…

– Pe care, oricum, n-o putem înţelege şi pe care, oricum, o adaptez la ceea ce ştiu eu că ar putea fi această prezenţă. Ca să spun mai simplu, trebuie să fii treaz şi conştient. Zice cineva – “Mie mi-e frică de avion…” Şi altul: “Păi bea ceva…”. Cum să beau? Adică să-mi tulbur mintea şi, dacă e să mor, dacă se întâmplă nenorocirea, să fiu şi beat, ca să fie totul varză…

M.M.: Să revenim: ziceai că n-avem voie să vorbim despre accident, accident în sens de ieşire din matcă…

– Când am făcut “Aurora” şi m-am documentat ce înseamnă eliminarea celuilalt, un prieten de-al meu, procuror, m-a dus şi m-am întâlnit cu criminali. Nu există niciun fel de răspuns legat de asta, dar toţi spuneau că li s-a întunecat mintea. Vorbesc despre oamenii care ucid în mod spontan, când vine furia aia…

Şi atunci mi s-a părut că, de fapt, singurul lucru pe care-l pot spune despre crimă, despre omorârea aproapelui, este că nu face parte din lumea asta. Ca şi cum te plimbi, aşa, pe un teren din viaţa ta, mai deluros, şi la un moment dat ajungi pe buza prăpastiei, pe abisul ăla negru. Şi e ca şi cum o pală de vânt de acolo te atinge.

M.M.: Eu o văd mai matematic, cu universuri tangente…

– Sau aşa. Dar nu e din lumea asta. Şi tu nu ştii ce s-a întâmplat. Extind asta la situaţiile excepţionale, în bine sau în rău. Evenimentele astea excepţionale sunt abateri de la drumul drept. Nu cred că suntem în poziţia să vorbim despre ele.

M.M.: Ca oameni sau ca şi creatori?

– Nu există un limbaj suficient de bine articulat care să-ţi permită să traduci evenimentul ăla, accidentul care intervine în ordinea lucrurilor. Este o vanitate. Povestea e singurul mod în care poţi vorbi despre asta, dar apare un risc foarte serios, ca povestea pe care o spui să fie centrată pe evenimentul ăla excepţional…

M.M.: Te atrage ca bulboana…

– Da, e o ispită. Tu deţii un adevăr pe care ceilalţi nu-l deţin. Şi când te apuci să-l povesteşti, vezi că, de fapt, este gol.

M.M.: Ce riscuri presupune să te apuci să faci povestea?

– Vezi că, de fapt, este nimic. E iluzia adevărului. Tu induci în ceilalţi iluzia adevărului.

M.M.: Tu ce efecte personale ai avut după “Aurora”? Pentru că te-ai dus în zona aia misterioasă…

– Mi-a fost foarte rău, nici n-am cuvinte.

M.M.: În timpul filmărilor sau după?

– În timpul, şi după. A fost un băiat pe platou care filma making of-ul. A filmat foarte prost. Şi-a dat silinţa, dar aşa a înţeles el să filmeze. Au ieşit vreo 50 de ore de making of, dar pe mine m-a secat. Cine să editeze chestia aia? Şi am rugat nişte prieteni să monteze, să scoată ce vor din materialul ăla. Şi după un timp, au venit la mine cu 5 ore. M-am uitat şi, de la primele imagini, m-a luat plânsul. A fost oribil. M-am văzut pe mine acolo, singur-singur, negru.

M.M.: Diferit de felul în care te vezi în filmul propriu-zis?

– Şi da, şi nu. De fapt, povestea din film poate fi citită în diverse feluri, dar există un nivel al acestei poveşti care mi-este mie propriu. Mi-am pus întrebarea – ce înseamnă, de fapt, un om care a luat-o într-o direcţie? Ce înseamnă? Cu ce seamănă, ce ştiu eu despre lucrurile astea? Şi singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost – eu la lucru. Eu, când lucrez – mai ales atunci când pictam -, sunt una cu ceea ce fac. Şi mă duc aşa, ca un tramvai pe şine. Am descoperit în mine inclusiv ticurile lui taică-miu. Când se strica televizorul, se apuca el să-l repare, şi era una cu televizorul. Devenea demenţă focusarea aia, cum era el acolo, înăuntru. Numai că era penibilă…

M.M.: Nu era periculoasă…

– Da, şi asta e exact ce se întâmplă cu artiştii, o angajare trup şi suflet. Şi, de fapt, e o echilibristică, tu mergi pe sârmă şi, în orice moment, pasiunea aia te poate duce în iad. E o chestie de pas alături. Şi-atunci mi-am dat seama că ăsta e răspunsul: conştient sau nu, jurisprudenţa îl denumeşte pe criminal “autor al crimei”. Autor. Autor! Autorul textului, autorul tabloului… Sunt vecine. Ceea ce face criminalul e o intervenţie brutală în ordinea lucrurilor, în istoria noastră. Iar ceea ce fac criminalii de talie mare, Hitler, Stalin, Mussolini….

M.M.: … nu poţi să cuprinzi cu mintea…

– Nu poţi să cuprinzi cu mintea. Dar, la scară mică, a individului, atunci când operează aşa, el este exact ăla care a basculat în “zona întunecată a Forţei”.

M.M.: Şi artistul face acelaşi lucru…

– Acelaşi lucru. Numai că intervenţiile lui în istorie sunt soft. E foarte periculoasă poziţia de creator…

M.M.: Artistul omoară versiuni ale realităţii. Impune una şi omoară altele. Fascinează lumea, mulţi se iau după el, şi-atunci dispar alternative…

– Exact. Operează cu vrăjirea…

M.M.: E magie.

– Da, foarte periculos.

M.M.: Şi ajungem iar în zona Scripturilor, că n-ai voie să te joci cu asta.

– Da, eu cred că aşa stau lucrurile. Şi-atunci nu mă mai mir că cinematografia americană, care e centrată pe excepţional, duce la sminteală. Evenimentele pe care ei ni le povestesc sunt unele excepţionale, care nu se petrec în ograda ta.

Ştii, când am ajuns la Geneva şi am intrat la cinema, am descoperit că mă atrage; am făcut-o din curiozitate, să văd cum e. Şi, încet-încet, m-a câştigat cinemaul. Atunci vedeam un anumit tip de filme, unde performanţele autorului erau evidente: performanţe care ţin de imaginaţia lui, de inteligenţa cu care rezolvă anumite situaţii dramatice, de vizual ş.a.m.d.

Şi, la un moment dat, l-am descoperit pe Cassavetes, şi-am zis “ce prostie de cinema!”, dar nu-mi dădea pace. Văzusem “O femeie sub influenţă”, mi-l dăduse un coleg, şi-am zis – “ce prostie de film!”, dar când m-am trezit a doua zi dimineaţă, am zis că trebuie să-l mai văd o dată, şi l-am văzut încă o dată după câteva ore. Şi dintr-o dată am descoperit – iarăşi, emoţional – de ce am o problemă cu cinemaul şi că ce face Cassavetes nu este, de fapt, cinema. Este altceva, este o livrare a lui, aşa, cu carne, sânge, o mărturisire.

Şi-atunci nu mă mai interesează cinemaul decât sub forma asta, de mărturisire. Şi, progresiv, centrul de greutate mi s-a mutat pe cinema direct, pe documentar observaţional, pe oameni care povestesc despre lumea asta păstrând în enunţ mirarea şi asumpţia care zice “ştiu că nu ştiu”, “mă uit şi mă minunez şi mă minunez”, “uitaţi ce-am văzut eu, vă spun şi vouă”. Şi nu “uite cum stă lumea”.

Şi întâlnirea asta mi-a procurat şi un răspuns posibil la întrebarea care e prezentă în orice direcţie a artei te-ai duce – ce înseamnă un film bun, ce înseamnă un film rău, ce e un tablou bun, ce e un tablou rău. Cassavetes spune, la un moment dat, “regizorul trebuie să plece de la prezumţia că nu ştie nimic”. Fabricarea filmului este, de fapt, o cercetare a lumii, o mirare. Şi-am zis “da, ăsta e răspunsul”. Filmele bune sunt ale regizorilor care se miră, care se miră alături de tine, iar filmele proaste sunt ale regizorilor care-ţi spun ei cum stă treaba.

*

Cristi Puiu despre absenţa autorului, demiurgită şi profesorii buni

La un moment dat, le-am vorbit studenţilor despre absenţa autorului. Ăla care scrie nu e autorul, el munceşte, pune pe hârtie, dar nu e autorul. Eu scriu scenariile, fac filmele, ştiu ce înseamnă asta: dar eu ştiu că nu sunt eu autorul. E doar o chestie administrativă, trebuie s-o facă cineva.

De pildă, când scrii, intri în capcanele textului. Şi ieşi, te mai duci să te întâlneşti cu prieteni, mai discuţi. Şi unul, la masă, spune un lucru care te deblochează. De-aia e foarte frumos când autorii trec mulţumirile, la finalul filmului, pentru că sunt foarte mulţi oameni importanţi în procesul de creaţie.

Aşa că e doar o chestie administrativă. Dar cei mai mulţi cad în capcana asta şi se îmbolnăvesc de demiurgită: ajung să creadă că ei sunt şi că ei au făcut… Dar nu e aşa. Nu e aşa. Asta nu-i ştirbeşte meritele de a se fi pus pe sine în poziţia de ascultare. De asta e importantă formula aia franţuzească – “se mettre à l’écoute”. Pentru că e o condiţie specifică: te pui în condiţia de ascultare. Nu e un act spontan al creierului. Tu auzi zgomote: pe unele le decodezi, pe altele, nu. Şi, din lipsă de alte cuvinte, oamenii i-au spus “inspiraţie”.

E ca în explicaţia aia pe care o dă Richard Feynman, care vorbeşte despre cheia cunoaşterii. Zice: “Asta e cheia cunoaşterii. Cu ea vei deschide porţile paradisului. Dar trebuie să-ţi mai spun un lucru: cu aceeaşi cheie deschizi porţile infernului”. El vorbea despre asta pentru că fusese prins în Proiectul Manhattan, cu bomba atomică. Cum faci?

Când se duc la şcoală, oamenii aşteaptă de la profesori să le livreze ştiinţa. Nu există aşa ceva. Numai profesorii smintiţi cred asta, şi devin foarte aroganţi, şi te domină, şi te taxează… Profesorii buni o să vină tot timpul cu nişte întrebări şi cu propria nedumerire. Şi-o să zică – “Haideţi să facem împreună drumul, eu m-am gândit cam aşa, ăia au zis aşa…”. Şi-ai să vezi că jumătate din clasă face pasul la ofsaid: “Aoleo, ăsta nu ştie nimic…”.

*