“Simţi că lipseşte ceva, nu-i aşa? Spitalului de Copii Marie Curie din Bucureşti îi lipseşte un departament de cardiochirurgie. Ajută la înfiinţarea lui, donând 2 euro printr-un sms… Pentru început, avem nevoie de 500.000 de euro, adică de 250.000 de sms-uri. Ţi se pare mult?”.
Vă amintiţi? Se întâmpla în primăvara lui 2009, iar spotul tv în care Liana Stanciu spunea cuvintele de mai sus convingea sute de mii de oameni. Datorită acelei campanii, românii aflau că nicăieri în ţară nu există un departament spitalicesc destinat exclusiv copiilor care au nevoie de operaţii la inimă.
Malformaţiile cardiace congenitale – principala cauză medicală a mortalităţii infantile din România – sunt operate la Cluj, la Târgu Mureş şi, uneori, la Spitalul Militar din Bucureşti, dar asta nu e nici pe departe suficient: anual, sute de copii nu au şansa de a fi trataţi. Şi mor.
La ei s-a gândit Alex Popa, preşedintele Asociaţiei “Inima Copiilor”, când a pornit proiectul de strângere a 500.000 de euro, pentru a dota măcar o sală de operaţie şi una de terapie intensivă cu tot ce e nevoie. Ce s-a petrecut de atunci încoace e o poveste frumoasă, cu oameni buni şi cu happy end. În această primăvară, la Spitalul “Marie Curie” vor fi salvate primele inimi. Iar suma care s-a adunat e de aproape 7 ori mai mare. Vi se pare puţin?
Alex Popa. Foto: "Inima Copiilor"
*
Un fragment din interviul cu Alex Popa, pe care îl puteţi citi integral aici:
(…)
M.M.: Cred că mulţi oameni îşi amintesc spotul vostru de la televizor – patul gol, jucăriile atârnând, rugămintea de a dona 2 euro prin sms… Aţi strâns circa 640.000 de euro din sms-uri, dar impactul campaniei v-a adus şi alţi bani, din donaţii, sponsorizări şi din redistribuirea a 2% din impozitul pe venit. Privind retrospectiv, care crezi că au fost atuurile acelei campanii, ce a făcut-o să fie atât de reuşită?
– Am avut multe avantaje. În primul rând, am rugat-o pe Liana Stanciu să fie vocea campaniei şi a acceptat cu bucurie. Ea a fost un om de bază, fiind şi o persoană cunoscută în lupta de îmbunătăţire a sistemului sanitar pentru copii. A avut priză la public şi a adus credibilitate. Apoi, ne-au ajutat tot felul de prieteni care au avut copiii la “Marie Curie” şi care, văzând condiţiile de acolo, au dorit să ajute. Au fost oameni din agenţii de publicitate, din televiziuni, din tot felul de companii.
Spotul l-am făcut cumva pe genunchi. A fost un scenariu scris împreună cu doi prieteni, un copywriter şi un regizor. Ne-am gândit cum să facem ceva cât mai ieftin şi cât mai repede. Am filmat într-un magazin pentru copii, am avut vocea Lianei şi-a ieşit. Am avut mare noroc că era criză şi toată lumea îşi retrăsese fondurile pentru publicitate, aşa că exista mult spaţiu liber la televiziuni. Nimeni nu ne-a cerut bani ca să ne difuzeze spotul, ba la TVR era dat uneori chiar de două ori în acelaşi calup…
M.M.: Aţi beneficiat şi de o decizie CNA…
– Da, am avut o decizie a CNA, că e o campanie de interes public. Nu era campanie comercială, nu intra în cele 12 minute pe oră în care poţi difuza publicitate. Noi nu mai făcusem aşa ceva şi nici nu aveam o agenţie în spate, dar am făcut campania pe ideea de a comunica tot timpul ce se întâmplă. Ne-am străduit să-i ţinem pe oameni la curent cu starea lucrurilor, câţi bani s-au adunat, cine mai ajută etc. Puterea exemplului a funcţionat extrem de bine.
M.M.: Îmi spuneai azi, când am stabilit interviul, că într-o asemenea campanie “nu există contribuţii minore”. Din afară, asta poate părea o exagerare… Cum ai ajuns la această convingere?
– E foarte simplu. Majoritatea banilor a fost adunată din sms-uri care valorau câte 2 euro. 640.000 de euro, adică 320.000 de sms-uri. Poate n-or fi 320.000 de donatori, dar vreo 200.000 tot sunt. Şi-atunci, înseamnă că mulţi oameni au dat câte puţin ca să facă mult. De aceea nu judec niciodată un ajutor pe care-l primim. Nu. E după posibilităţile celui care ajută.
Am primit, la un moment dat, un mandat poştal de 50 de lei, 500.000 de lei vechi, trimişi de o pensionară care n-avea telefon mobil, dar văzuse la televizor şi a vrut să ajute. S-a interesat, ne-a aflat adresa şi ne-a trimis banii prin mandat poştal. Având o pensie de câteva sute de lei, pentru ea a fost un efort considerabil.
Apoi, anul trecut, în vară, am primit o donaţie de 50.000 de euro, de la o persoană particulară căreia i-a plăcut foarte mult proiectul nostru. E un om cu mult suflet, a mai ajutat în trecut, întâmplător a dat peste proiectul nostru, a vrut să vadă ce facem, l-am invitat la Bucureşti, a văzut şi ne-a zis – “Gata, pe 8 august aveţi în cont 200.000 de lei”…
Ăsta e intervalul dintre câţiva lei şi 50.000 de euro primiţi de la o persoană. Şi nu judec pe niciunul că a dat prea mult sau prea puţin. Nu judec, că n-am dreptul. Oamenii ăştia au vrut să ajute cu un leu sau cu mai mult: chiar nu contează.
Apoi a fost ajutorul cu 2%. Au fost nesperat de mulţi în primul an. Noi n-am făcut campanie pentru 2%, am trimis doar un mail înainte de expirarea termenului pentru declaraţiile 200 şi 230 – “Daţi-ne şi nouă 2%, nu uitaţi”. Surpriza a fost că am primit, din redirecţionările anului 2009, vreo 160.000 de euro. O grămadă de bani, iar media era de vreo 20 de euro. Deci, iarăşi, donaţii mici, dar din care s-au adunat sume considerabile.
M.M.: Ai simţit în această perioadă că există în România resurse nebănuite de solidaritate?
– Categoric, da. Cel mai bun exemplu este următorul: am o bază de date de vreo 8.000 de adrese de e-mail, la care trimit – destul de rar, pentru că mă străduiesc să nu stresez oamenii – câte un e-mail de informare. Din cei 8.000 cărora le-am trimis, înainte de Crăciun, mesajul despre terminarea lucrărilor, am avut doar vreo trei care au vrut să se dezaboneze de la newsletter-ul nostru. Deci, oamenii se bucură să audă astfel de veşti.
Aceste 8.000 de adrese sunt ale unor oameni care ne-au scris, care au dat 2%, care au trimis altor prieteni, care au simpatizat cu noi într-un moment sau altul. Am avut o mare bucurie să constat că oamenii sunt mai buni decât am vrea noi, decât ni se pare nouă sau decât vedem la televizor, în talk-show-uri pline de ură şi de răutate. (…)
*
Povestea Asociaţiei “Inima Copiilor”, ce şanse are un copil din România care se naşte cu malformaţie cardiacă sau cum e posibil ca, în 2010, să se întoarcă acasă chirurgi români stabiliţi în Occident, despre toate acestea, dar mai ales despre extraordinarul proiect reuşit de echipa lui Alex Popa, puteţi citi aici.
*
Comentarii