Sunt deja câteva luni de când vreau să vă recomand un film, cel mai bun pe care l-am văzut în 2010 (mulţumesc, cinesseur!), dar n-am îndrăznit să scriu despre el pur şi simplu pentru că nu găsisem ideea, firul roşu al textului prin care să vi-l prezint. Pentru că nu e vorba despre o poveste oarecare. De fapt, nici nu e o (singură) poveste.
“Mr. Nobody” nu poate fi povestit. E un film cu adevărat cinematografic, iar acesta nu e un oximoron, fiindcă, paradoxal, tot mai puţini regizori par a fi în stare să creeze şi să mizeze pe imagini de neuitat, ca axă a operelor lor, şi nu pe story, dialoguri sau actori.
Foto: mrnobody-lefilm.com
*
Am găsit ideea care se potriveşte filmului în “Jocurile minţii”, volum în care sunt adunate eseuri şi conferinţe semnate de Ioan Petru Culianu. Iată fragmentul revelator (italicele aparţin editorului):
<<În secolul al XVII-lea, episcopul anglican George Berkeley îşi punea problema, perfect legitimă, dacă, după ce ieşim dintr-o cameră unde am văzut o masă, masa mai există fără percepţia noastră. Episcopul Berkeley ajungea la o concluzie neîmpărtăşită de mulţi, anume că masa există doar atâta vreme cât este percepută de un observator: Esse est percipi. Ei bine, fizica quantică vine, cu formule matematice, să demonstreze că nu punctul de vedere comun, ci acela al episcopului Berkeley este corect.
Paradoxul quantic care legitimează ideea lui Berkeley este curent numit “pisica lui Schrödinger”; îl vom rezuma aici în varianta mai complexă intitulată “prietenul lui Eugene Wigner”.
După legile mecanicii quantice, şansa ca un nucleu radioactiv să se dezintegreze după un minut este exact de 50%. Să presupunem că acest nucleu este legat de un contor Geiger care, la rândul lui, acţionează un ciocan. Dacă nucleul se dezintegrează, contorul înregistrează evenimentul şi pune în mişcare ciocanul, care cade asupra unei fiole cu acid cianhidric. Dispozitivul se află într-o cameră sigilată, opacă, unde se află închis prietenul lui Wigner. Dacă nucleul nu fisurează după un minut, prietenul va trăi; dacă însă fisurează, atunci va fi otrăvit de acidul cianic în câteva secunde. Din punctul nostru de vedere, el va fi sau viu sau mort.
Ei bine, din punctul de vedere al mecanicii quantice, după un minut prietenul nu e nici viu nici mort; mai precis, până ce am observat rezultatul experimentului, situaţia e indecisă: nucleul e 50% fisurat şi 50% nefisurat, iar prietenul e 50% mort şi 50% viu. Astfel se prezintă adevărul matematic.
Din punct de vedere al bunului simţ, situaţia poate fi descrisă fără mari dileme. Nu şi din punct de vedere al mecanicii quantice.
Prima încurcătură este că, atâta vreme cât experimentatorul n-a pătruns în cameră, prietenul neobservat este 50% viu şi 50% mort. Abia după ce observatorul deschide camera, prietenul este sau viu sau mort. Numai observatorul aduce lumea din potenţialitate în fiinţă, ceea ce la rigoare înseamnă că universul nu există atâta vreme cât noi nu îl observăm, ba chiar că există numai pentru ca noi să-l observăm. Concluzia aceasta, asupra căreia vom reveni poate odată mai pe larg, se numeşte “principiul antropic”.
O altă concluzie, şi mai ciudată, este că, şansa fisurii nucleare fiind de 50%, deşi la deschiderea uşii, să spunem, prietenul este viu, din punct de vedere al stării quantice există o lume în care prietenul e mort. După unii, această lume e perfect reală: după alţii este o lume ratată care nu există decât potenţial.>>
*
Să nu vă speriaţi: filmul lui Jaco van Dormael nu e cu radioactivitate şi mecanică quantică 
. E, însă, cu lumi paralele, cu vieţi ale aceluiaşi om, care există, fie ele potenţiale, fie chiar şi ratate. Alegerile pe care nu le facem nu anulează universuri, ci creează multiversul.
*
Comentarii