N-am mai scris despre Mondiale, cu toate că în optimi s-au disputat cele mai frumoase două meciuri de până acum (Germania-Anglia şi Argentina-Mexic). N-am mai scris pentru că n-am avut nimic în plus de comentat. Se numeşte lipsă de inspiraţie :)

Revin pentru că, la recomandarea lui Costi Rogozanu, am citit grozavul text despre fotbal al academicianului Solomon Marcus care a apărut într-un număr special din 1998 al revistei “Secolul XX”. Cum l-am citit, cum mi-a venit o idee :)

“Atâta vreme cât un jucător se află la o distanţă suficient de mare de jucătorii echipei adverse, acţiunea sa este determinată de factori strategici şi tactici asociaţi cu aptitudini fizice (de exemplu, o viteză cât mai mare în deplasare). De îndată ce distanţa faţă de adversar se micşorează, apare alternativa: a accepta lupta directă (driblarea adversarului) sau a pasa mingea unui coechipier. În aceste condiţii, riscul pierderii autocontrolului şi al controlului mutual al jucătorilor angajaţi în luptă creşte foarte mult. Intervenţia arbitrilor devine decisivă şi apar cartonaşele galbene sau chiar roşii…” (pag. 13)

Acesta e citatul-muză. Dacă ar fi să analizăm echipele calificate în sferturi în funcţie de acest criteriu, al autocontrolului din timpul ciocnirilor cu trupa adversă, când distanţa dintre ele se anulează, atunci cele trei naţionale europene par a fi avantajate. Din ce-au arătat până acum, Germania, Olanda şi Spania sunt mai stabile mental când bătălia se dă în zona mediană, strict pentru păstrarea sau recuperarea mingii.

Cel mai interesant, din această perspectivă, e jocul spaniolilor, pentru că ei reuşesc să atingă cel mai înalt grad de autocontrol, ca echipă, cu cele mai mari riscuri: în morişca lor de pase (deja faimoasa “tiki-taka”), mingea este trimisă către un coechipier în ultima secundă sau chiar fracţiune de secundă dinaintea unei intercepţii sau a unui fault. Totul e pe muchie, la limită, însă asta îi oboseşte pe oponenţi atât fizic, cât şi psihic. Cititorii bărbaţi îşi pot aminti, în acest context, care e senzaţia de la “măgarul în mijloc”, jocul acela în care trebuie să pasezi înainte ca mingea să fie atinsă de “victima” care stă înăuntrul cercului (joc folosit intens, la antrenamente, şi de fotbaliştii profesionişti).

O dovadă suplimentară pentru performanţa spaniolilor – una mai degrabă mentală decât tehnică – este că, deşi “aşteaptă” până în ultima clipă pentru a decide ce fac cu mingea, iar atunci contactul fizic e foarte frecvent, ei au primit primul cartonaş galben abia în partida cu Portugalia din optimi. Aşadar, atuurilor enumerate până acum – stăpânire de sine, asumarea riscului, răbdare şi precizie în ciuda presiunii – le putem adăuga şi sportivitatea. Dacă ar fi după teorie, Spania ar deveni campioană mondială. :) În practică însă, mai există şi Brazilia, şi Argentina…