Când joacă Germania, timpul curge mai încet. Situaţia pare sub control, ocaziile adversarilor, chiar de-ar fi periculoase, nu trezesc panică şi, în general, fotbalul devine un exerciţiu aparent simplu, în care nu sforţările, nu ruperile de ritm şi nu vedetele sunt decisive, ci fixarea problemei, cel puţin o dată, însoţită de execuţie. Gata.

Germania – Ghana 1-0 (0-0). A înscris Mesut Özil.

După ce-au aflat că în cealaltă partidă conduce Australia şi că, deci, vor câştiga grupa, nemţii mai că şi-ar fi dorit să primească un gol, aşa, ca dintr-o eroare, ca să termine pe locul 2 şi să nu întâlnească Anglia în optimi. Dar conştiinţa, nu şi nu. Dacă-i musai – păreau a-şi spune jucătorii lui Löw -, atunci învingem, iar la englezi ne-om gândi când le vine rândul.

Toate astea sunt subiectivisme, fireşte: frânturi de senzaţii dispărute pe care acum le falsific prin cuvinte. Clişee reformulate pentru a părea vii. Şi totuşi. Noul e, mai mereu, îmbrăcarea diferită, şi ceva mai atrăgătoare, a unor vechituri care ne sunt dragi.

Când joacă Germania, toate clişeele culturale care o privesc se coalizează cu toată istoria sa fotbalistică şi, laolaltă, generoase, fac loc unui pic de nou, nu prea mult, doar cât să nu strice confirmarea. Rezultatul e o vie satisfacţie a privitorului, care nu oboseşte să fie priceput-admirativ: “Nemţii, tot nemţi!”.

Nota meciului: 6,5.

Jucătorul meciului: —