Mi-a cazut netul dupa o “precipitatie insotita de descarcari electrice”, asa ca experimentez in premiera scrisul pe blog direct de pe telefon. Deja mi-e dor de diacritice :)

Spania – Elvetia 0-1 (0-0). A inscris Fernandes.

Pana la golul elvetian, imi notasem in caietul “de mondiale” cam asa: “Orice jucator spaniol care primeste mingea are in raza vizuala un coechipier liber – fantastic! Spaniolii creeaza o retea atat de placuta ochiului, de parca ar avea constiinta unui spectator imaginar aflat deasupra, Spectatorul, care degusta traiectoriile si nu asteapta neaparat golul”.

Dupa golul elvetian, langa care am scris “porcarie”, si, de altfel, dupa tot jocul “invingatorilor”, vreau sa inteleg. Am trecut si de faza supararii, admit si ca Spania n-avea cum sa marcheze insistand sa trimita centrari in careu, dar tot nu inteleg: de ce as lauda “organizarea” unei echipe care saboteaza timp de o ora, apoi are noroc, apoi iar saboteaza pana la fluierul final?

Cred ca secretul unui meci care se termina asa, cu victoria “sabotorilor”, rezida intr-un “soc al nedreptatii”, pe care il sufera echipa care construieste: ea nu-si mai poate reveni dupa primirea acelui gol complet nedrept, intra intr-o bucla a disperarii, se arunca inainte in cautarea justitiei si pierde. Pentru ca dreptatea, probabil, nu are legatura cu scorul, ci cu reteaua aceea care este vizibila doar de deasupra.

*

P.S., după câteva ore… S-a rezolvat cu netul. Pot să adaug:

Nota meciului: 7.

Jucătorul meciului: Grichting.