Celebritatea este noua formă de artă a secolului XXI. A spus-o jurnalistul american Neal Gabler şi înclin să-i dau dreptate. Celebritatea presupune întotdeauna o poveste, poate fi înţeleasă indiferent de nivelul de inteligenţă sau de cultură, celebritatea nu se termină şi, mai important decât toate acestea, nu are nevoie să imite realitatea sau să o re-creeze, precum artele tradiţionale; ea este realitate.

Scriam săptămâna trecută că filmele româneşti din ultimii ani au ajuns să suplinească o parte din rolul presei, acela de a prezenta istorii adevărate pe baza cărora publicul să desluşească lumea în care trăieşte. E vorba, aici, de o dublă misiune, pe care puţine mass-media o mai îndeplinesc – să găsească şi un personaj interesant, dar să şi descrie, prin cazul acestuia, o felie socială. Să fie, simultan, şi obiective, şi subiective, să şi relateze, dar să şi emoţioneze. Dacă ne gândim, de pildă, la “Moartea domnului Lăzărescu”, radiografie a sistemului medical, la “Poliţist, adjectiv”, care surprinde obtuzitatea procedurilor poliţieneşti, sau la “Fluier”-ul recent propus pentru Oscar, ca incursiune în viaţa puşcăriaşilor minori, vom înţelege în ce fel a reuşit filmul să salveze jurnalismul.

Mai spuneam că aceasta nu e o simplă mutaţie, ci avem de-a face chiar cu o rocadă, cu o inversare de roluri. În timp ce regizorii se scufundă tot mai adânc în social, presa tabloidă a ocupat ceea ce, odinioară, era unul dintre fief-urile cinemaului – celebritatea. Unii, cei care aveau tot dreptul la faimă, s-au retras de bunăvoie, iar locul lor de modele strălucitoare, de mituri contemporane, a fost uzurpat fără niciun efort de ceilalţi, creatorii noii arte a secolului XXI.

Aici e necesară o paranteză. Se tot vorbeşte că presa ar fi pe moarte, iar mulţi dintre noi nu vor să accepte. În fapt, un anumit fel de presă este, într-adevăr, muribund: cel care vrea să-i informeze pe cât mai mulţi despre cât mai multe. Presa generalistă, cu alte cuvinte.

Sunt tot mai puţini aceia care se mulţumesc să se informeze dintr-un singur loc despre o varietate de subiecte, de la politică la sport şi de la afaceri la cultură. Un cotidian sau o televiziune care adună din toate au ajuns desuete pentru că, pe de o parte, consumatorul educat pretinde specializarea jurnalistului, nu doar patinaj sau târcoale date subiectului, iar, pe de altă parte, pentru că modul de selectare a informaţiei, la fel ca stilul de viaţă actual, este unul de tip multi-tasking – o continuă ciugulire din surse diferite, o mişcare dezordonată a interesului fragmentar.

Acestea sunt conceptele-cheie: mişcarea şi fragmentul. “Pentru jurnalismul modern, punctul important al unui fapt îl constituie cantitatea de mişcare pe care e în stare să o producă în ţesutul mental al publicului”, spune scriitorul italian Alessandro Baricco în grozavul său eseu “Barbarii”, apărut în 2006 şi tradus, anul trecut, şi la noi. “Mişcare”, în acest context, înseamnă asocieri cu idei sau secvenţe deja cunoscute, ca să “apuci de undeva” faptul descris jurnalistic. Cine mai are răbdare să înveţe ceva nou?…

Şi revenim, astfel, la tema celebrităţii. Asta a reuşit cu succes presa tabloidă şi acesta e trenul pe care l-a pierdut presa generalistă. Singura metodă prin care mai poţi capta atenţia consumatorului majoritar – o atenţie mereu parţială şi, deci, pe cale de a fi pierdută – este să creezi neîntrerupt mişcare informaţională în fragmente mici. Celebritatea a devenit “noua formă de artă” pentru că poate fi alimentată permanent cu bucăţele inteligibile (şi, de obicei, insignifiante) care amăgesc imensa foame care este curiozitatea momentană.

Creatorii artelor tradiţionale s-au izolat în formule care nu mai satisfac decât nişe de public. În schimb, “noii creatori” nu mai au legătură cu profunzimea şi valorile, dar nici nu-i interesează. Singurul lor scop, al producătorilor de celebritate, fie ei jurnalişti sau chiar subiecţi ai presei, este să nu oprească mişcarea, să nu cumva să rupă lanţul fragmentelor de viaţă livrate consumatorului, pe care acesta le savurează în câteva secunde şi pe care, dependent, le va vizita din nou peste câteva ore, cel târziu a doua zi, într-o fereastră, fugitiv, oricum.

“Filmul” se turnează acum sub ochii spectatorului, protagoniştii nu mai sunt fiinţe exemplare, dimpotrivă, iar povestea e spectaculoasă şi nesfârşită.

De aceea e pe moarte presa generalistă. Nu numai din cauză că şi-a deteriorat credibilitatea sau că nu-şi mai cultivă imaginaţia, ci, mai ales, pentru că nouă, tuturor, ni se transformă radical felul în care ne hrănim cu informaţie. Subiectele importante care să poată fi păstrate vii pe parcursul mai multor zile sunt foarte rare, iar marele public nu mai zăboveşte şi nu mai meditează; el vrea viaţa crudă şi moartea deopotrivă, vrea mişcare, noutăţi, unghiuri, detalii, răsturnări, surprize.

De aceea, de pildă, căutarea Elodiei face rating, dar căutarea partizanilor anticomunişti aruncaţi în gropi comune pare un demers idealist, depăşit sau chiar ridicol. Celebrităţile sunt eroii, nu invers.

Noua artă nu mai are nevoie să imite realitatea. Ea este realitate. Vechilor arte, pentru a supravieţui, le-a rămas ficţiunea.

*