Ce am mai învățat în ultimele zile? Că luăm drept imuabile anumite așezări ale lucrurilor, anumite relații, doar pentru că acele relații erau așa când ne-am născut și pentru că nu s-au modificat în timpul vieților noastre.

(Ceea ce e totuna cu a zice că nu putem trăi fără o temelie a credințelor noastre. Avem nevoie de o întemeiere, de o anumită ordine, de un "pământ solid" sub tălpi.)

Un exemplu de asemenea pre-judecată (sau "bias", cum i se zice mai nou): e în firea lucrurilor ca Europa și Statele Unite să fie aliate.

E o idee care face parte din structura minților noastre, din felul inconștient în care ne raportăm la lume. Nu am chestionat-o pentru că, încă o dată, e normal pentru orice națiune și pentru orice om să aibă asemenea presupoziții.

Doar că această premisă s-a dovedit falsă. Și valabilitatea ei s-a prăbușit în decurs de câteva zile.

Nu, nu e de la sine înțeles ca Europa și SUA să fie de aceeași parte a baricadei. Era, dar nu mai este.

Reduse la principii, două entități rămân aliate pe termen lung doar dacă împărtășesc aceeași viziune, aceleași valori definitorii. Aceleași mituri.

În momentul în care cel puțin una dintre ele o "cotește", adică renunță la vreunul dintre mituri, alianța e în pericol.

Culianu a înțeles și a explicat această idee (în "Jocurile minții"): orice modificare, chiar și una aparent nesemnificativă, în semantica uneia dintre propozițiile care întemeiază viziunea unei comunități asupra lumii duce la o fracțiune, la o desprindere a unei părți din acea comunitate.

El a aplicat această regulă de generare asupra sectelor gnostice, erezii creștine, dar ideea este valabilă și în politică, și, cred, în orice fel de relație.

Ce desparte fundamental, în acest moment, perspectiva europeană de perspectiva americană?

Ce anume s-a schimbat radical în credințele colective ale celor două entități?

Odată cu revenirea lui Trump la Casa Albă, noua direcție a Americii este una mono-teistă. America a revenit la credința într-un singur (dumne)zeu.

Atenție, nu e neapărat să fie același zeu. Ceea ce leagă miliardarii din Silicon Valley cu evanghelicii din Sud, cu lobby-ul evreiesc și, mai ales, cu marea masă a alegătorilor republicani este mono-teismul. Nu contează că unii cred în inteligența artificială, iar alții în Dumnezeul Vechiului sau al Noului Testament.

Important este că îi unește credința într-o divinitate care urmează să vină. Și a cărei venire și-o doresc cât mai grabnic.

Pe scurt, America este însetată de viitor. Înspre viitor privește și de către el vrea să fie înghițită.

În ce crede Europa? În nimic.

Bineînțeles că, la nivel de mase, există milioane de oameni care au credințele lor. Dar, la nivel de politică oficială, ca mesaj implicit care să le fie transmis națiunilor, Europa este atee: nu (mai) este dominată de nici o divinitate, fie aceasta imanentă sau transcendentă.

Să mergem mai departe pe acest fir. Există, totuși, ceva ce Europa, ca entitate politică, își dorește? Răspunsul este: da.

Europa își dorește pace, ca șansă la o viață bună.

Ceea ce înseamnă, ducând gândul mai departe, că în acest moment, viața este principala valoare întemeietoare a Europei.

Dacă există ceva ce Europa ține să apere, aceasta este viața.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că, spre deosebire de America, despre care am dedus că e disperată după viitor, Europa e disperată după prezent.

Europa nu le propune cetățenilor săi vreo lume viitoare, nimic de natură religioasă (mântuire colectivă sau mântuire individuală), ci, renunțând la propriile rădăcini iudeo-creștine, propune doar atât: hai să trăim bine în prezent.

Într-un fel, aici este "viermele" profundei diviziuni din multe țări europene: faptul că o parte semnificativă a populației a fost crescută având ca propoziție întemeietoare ideea că mai există o lume dincolo de prezent. Iar această propoziție întemeietoare este contrazisă de politicile oficiale.

Ce înseamnă să crezi exclusiv în prezent? Înseamnă, printre altele, că nu ești dispus să te sacrifici.

Dacă viața aceasta este începutul și sfârșitul valorilor tale, atunci trebuie să faci orice ca să eviți și să amâni moartea. Pentru că viitorul este, orice-am face, moartea.

Din păcate (dar și din fericire), americanii nu mai sunt dispuși să moară în locul nostru. Iar rușii par a fi dispuși să moară pentru locul nostru.

În plus, atât americanii, cât și rușii sunt însetați după un viitor de dincolo de fire.

Nemărturisită, poate chiar neînțeleasă, aceasta este credința ce-i unește, propoziția ce-i readuce laolaltă, alianța lor renăscută împotriva prezentului.