V-aș fi spus că am primit "Războiul sfârșitului lumii" când am împlinit 18 ani, de la cei mai buni prieteni ai mei din liceu, Doru și Mihai, și că trebuia să ai pile ca să faci rost de o carte bună în acei ani, era mare lucru să ți se facă așa un cadou, fiindcă îți dădea certitudinea unui nou vis, a unei noi guri de aer,

iar noi citeam pe-atunci ca să ne împotrivim măcar așa, imaginar, ca să avem lumi spectaculoase în care să ne refugiem împreună, ca să ne iluzionăm cumva că am putea călători, că am putea face parte dintre cei vizibili,

ca să ne iluzionăm că existăm și noi chiar dacă nu putem ieși din țară, chiar dacă abia mai punem mâna pe câte un disc cu muzică rock, chiar dacă nu vedem nici măcar Mondialele de fotbal la televizor,

iar un roman bun făcea cât sute de influenceri, vorbeam despre el, ne hrăneam cu el, preluam porecle din el (am un prieten căruia i se spunea Sfântulețul),

și uite, vezi, unul dintre paradoxurile literaturii e că poate salva popoare care sunt închise în propria țară, și care, dacă au norocul să redevină libere, mai degrabă abandonează literatura, o uită și o trădează,

și v-aș mai fi spus că, apoi, după revoluție, la noi în redacție, unde mâncam parizer și beam bere de la Gospodina, unde ne uitam împreună la "Dallas" și unde ne jucam "Prince of Persia" pe calculatoare 286, acolo n-aveai ce să comentezi dacă nu citiseși "Conversație la Catedrala",

ba chiar, uneori, ne vorbeam unii altora cu "ay, Zavalita, Zavalita", așa ne aminteam cât de trecătoare e toată povestea asta cu presa, și ăsta era gândul nerostit, că n-ai cum să nu te ratezi dacă te îndrăgostești de mirosul de plumb și de numele tău din josul paginii,

și că nu trebuie să uiți că pe un ziarist nu-l poate înțelege decât un alt ziarist,

cum îl înțelegeam și noi pe bietul Zavalita din Lima, care-și făcea veacul într-o bodegă cum ni-l făceam și noi la Croco, la Boema sau la Pescarul, pierzând vremea cu politică și cu nesfârșite comentarii despre cărțile cele mari, spunându-ne că am conta și noi fiindcă i-am citit pe Dostoievski și pe Hemingway, pe Márquez și pe dumneavoastră,

și asta v-aș mai fi spus, că, uite, un scriitor habar n-are cum schimbă viețile unora dintr-o țară aflată la mii de kilometri de a lui, și nici asta n-ar fi cine știe ce revelație,

și poate că adevărata descoperire e că poți să reinventezi scrisul, că merită să te gândești să faci asta,

că scrisul e suprema încercare și dovada că poți rezona cu un alt om, cu un străin pe care nu-l vei întâlni și nu-l vei cunoaște niciodată,

pe lângă care poți trece așa cum ați trecut dumneavoastră, domnule Vargas Llosa, când ați venit în orașul meu și când v-am așteptat ca un licean entuziast, cu romanul primit de la Doru și de la Mihai în geanta de ziarist,

și să știți că n-am mai stat să-mi dați autograf, dar măcar v-am făcut o fotografie, pe care o public din nou astăzi, în ziua când am citit că n-o să mai scrieți, ca să vă spun măcar așa, de departe,

adio, Zavalita, rămas bun, bătrâne ziarist, îți mulțumesc, Zavalita, ay, ay...