Mii de oameni urcaseră dealul să le vadă “de sus”. Era ceaţă şi era frig, vreme de stat în tihnă acasă, şi, cu toate astea, părinţii îşi luaseră copiii, iubiţii veniseră cu iubitele, prietenii îşi mobilizaseră prietenii, toţi pentru numai 10-15 minute. Ultimii sosiţi nici nu găsiseră locuri bune, se orientau printre crengi sau peste capetele altora, dar asta nu-i făcea mai puţin entuziaşti, exclamaţiile răsăreau din fiecare grup, nu mai conta frigul, nici aglomeraţia de după, nici maşinile blocate sau statul la coadă, merita, şi-atunci mi-a venit întrebarea:
Oare de ce ne plac artificiile?
Chiar: de ce? Ce asocieri inconştiente se produc în mintea noastră? Cum au devenit artificiile modul cel mai expresiv de a marca o bucurie? Hai să despicăm un pic firul în patru 
. Care sunt elementele care ne “mişcă”?
Mai întâi, e vorba despre apariţia din întuneric, de nicăieri. Apoi, aşteptarea surprizei: nu ştii niciodată cum vor arăta, ce culoare vor avea şi la ce înălţime vor exploda. Şuieratul şi pocnetul adaugă suspans. Faptul că spectacolul se petrece undeva, sus, strălucirea efemeră, intersecţia dintre luminile care coboară şi cele proaspăt ivite, toate contribuie la sentimentul de apoteoză. În plus, abundenţa sporeşte emoţia: cu cât sunt mai multe explozii într-un interval scurt, cu atât mai puternică e satisfacţia mulţimii.
Artificiile realizează o operaţiune magică. Ne ating şi fac să rezoneze misteriosul loc al minţii unde se naşte imaginaţia; pentru câteva minute, cad măştile, ne lăsăm purtaţi de o inocenţă curioasă, nu mai e nimic de dovedit sau de apărat, e şi copilărie regăsită, e şi vis de om mare, e şi apropierea de cer, e şi posibilitatea unui semnal, o relaxare temătoare, o fragilitate îndrăzneaţă, un paradox trăit secundă cu secundă.
Artificiile ne fascinează pentru că, aşa cum dezvăluie semantica însăşi (limbajul e secretul aflat la vedere), sunt un artificiu, o metaforă concretă, o scurtătură către un alt univers, un shortcut spre propria minte, deghizarea unei lumi pe care ne-o refuzăm în restul timpului.
Sărbătorim cu artificii, ne adunăm sub cerul de artificii şi oftăm la artificii pentru că, inconştient, vrem să ne reamintim că, undeva, trebuie să existe un răspuns luminos pe care, altfel, continuăm să-l uităm, şi iar îl aflăm, şi iar îl uităm, şi iar.
*
Comentarii