Asta e una dintre ideile crescute în somn – somnul acela mijit, când mintea primeşte cadouri în ramificaţii –, una dintre ideile pe care, atunci, sunt entuziasmat că le voi scrie, dar despre care, a doua zi, când să le apuc, realizez că nu-s decât un sentiment, doar asocieri şi aluzii, laolaltă cu bucuria incomparabilă că aşa e – cam la fel ca atunci când citeşti poezie.

De fapt, această idee ar trebui să fie exprimată într-o poezie, acolo ar fi în apele ei; dar, pentru că nu ştiu să o scriu aşa, ea se va pierde, oarecum, în acest text. Sper să se piardă frumos.

*

Începe în curtea unei şcoli, chiar în prima zi de după vacanţă, printre privirile dezorientate ale celor din clasa întâi, stânjeneala colegilor care se reîntâlnesc şi eternele comparaţii ale părinţilor. Începe când auzi luările de cuvânt şi, dacă închizi ochii, eşti deja acolo.

E vorba despre “sunetul primului clopoţel”, e vorba despre o inerţie pe care mi-o reprezint neapărat cu o faţă de masă urâtă, bordo sau bleu, un formalism cu buchete-stivă, pentru că “aşa se obişnuieşte”, cu microfonia inevitabilă, cu senzaţia de inutilitate şi cu o revoltă căreia îi pun repede capac, gândeşte-te la altceva, pentru că “n-ai ce să faci”.

Toate astea vin din acel loc al minţii pe care îl numesc “anii ’80”. De aici începe.

*

Nu ştiu cum să-i spun altfel. Încerc să mă apropii de el, dar mintea nu se poate apropia de o parte a sa decât depărtându-se. (Aşa au apărut poveştile :) ). Nimic nu e rezolvat, asta e cauza. Nu ştim ce-a înţeles mintea noastră din anii ’80: care e rezultanta inconştientă a acestor două imagini ca doi vectori invincibili – tribune de stadion formând cuvinte gigantice şi rafturi cu un singur fel de conservă?

Cum se prelucrează acest antagonism? Nu ştim. Ceva, cu siguranţă, se rupe înăuntrul minţii, mai ales dacă eşti copil sau adolescent.

Mintea ştie adevărul şi, după caz, îl acceptă sau nu. Dacă-l refuză, urmează să ridice eşafodajele, parapeţii şi turnurile rezistenţei. Anii ’80 sunt spaţiul unor construcţii mentale auxiliare pe care le-am exilat crezând că am scăpat de ele; toate eşafodajele, toate alibiurile, jocul, faţada, toate sunt acolo, într-un depozit, precum decorurile unui spectacol pe care nu ştii dacă-l vei relua sau nu într-o stagiune viitoare.

Şi îl reiei.

*

Prăpastia. Un om vorbeşte în public şi minte, şi el ştie că minte. E profesor, e inginer, e student, e muncitor. Nu contează. Acum e activist. Minte şi se dispreţuieşte pe sine, dar continuă. O face pentru copiii lui, pentru funcţie, pentru că îi e frică, pentru că nu ştie să fie altfel. E viaţa lui! Nu are alta.

E un discurs deasupra unei feţe de masă urâte, bordo sau bleu spălăcit, într-o sală cu lambriuri şi lumină insuficientă. Toţi îl vor aplauda, aşa e convenţia, şi el, omul, ştie că toţi îl vor aplauda după ce va termina de citit de pe foaie. După ce va fi terminat luarea de cuvânt.

Cine urmează să ia cuvântul? X. Rând pe rând, se ia cuvântul. Se dă cuvântul şi se ia cuvântul. Cuvântul e trecut de la unul la altul. Comerţ cu cuvântul. Cuvântul se ia din tine.

*

O echipă din România câştigă Cupa Campionilor Europeni. 1986. Imposibil. Dar nu: o echipă din România câştigă, totuşi, Cupa Campionilor Europeni, pentru că a putut strânge cam tot ce era mai bun. Şi cumva i-a ieşit. A centralizat şi-a câştigat. România face o gaură în timp, precum personajul din “Închisoarea îngerilor” care sparge conducta cu căcat şi evadează.

Între România aia şi evenimentul ăla nu există decât viteza luminii. Nici o altă legătură.

*

Ceauşescu e succesorul unei linii care începe cu Burebista şi Decebal, sare la Mircea şi Ştefan, atinge un punct de maxim cu Mihai, continuă cu Tudor şi Cuza şi driblează câţiva regi până azi. Copiii care se joacă în faţa blocului mestecă gumă poloneză Balonowa, fraţii lor liceeni ascultă rock occidental pe discuri bulgăreşti, iar taţii lor fumează DS-uri albaneze.

Realitatea sunt cele 22 de ore când nu e nimic la televizor.

*

Mănânci, înveţi, dormi, vei fi repartizat undeva, dar nu. Vine revoluţia, habar n-ai ce-i aia. 1989-2013.

Au trecut tot atâţia ani cât a domnit Ceauşescu.

*

Anii ’80.

Branding de ţară ulterior: echipa naţională de gimnastică feminină, canotorii (câtă anonimitate!), Steaua câştigă CCE, secretarul general primeşte vizita unui alt african, Nadia nu mai poate ca la Montreal, pe Ilie Năstase l-au văzut jucând doar părinţii, un filosof pe nume Noica creează discipoli la Păltiniş, “Shogun” e o carte inegalabilă, ba nu – “Magicianul” lui Fowles e mult mai faină, mergem la Cenaclu?, toată lumea cântă cântecele de la Cenaclu.

Adrian Păunescu are bust în centrul Capitalei. Corneliu Vadim Tudor a fost înlocuit de la şefia partidului pe care l-a condus toată post-revoluţia. Antrenorul naţionalei e tot Piţurcă, iar Dumitru Dragomir, fost preşedinte al clubului Victoria, al Miliţiei, a fost înlocuit din fruntea Ligii de Fotbal.

Anii noştri.

*

Branding de ţară actual: filmele româneşti sunt peste tot, avem câţiva regizori care pot să spună adevăruri. Şi tot vin alţii din urmă. Pe cât sunt de admiraţi dincolo, pe atât sunt de ignoraţi dincoace.

Între România asta şi cinemaul ăla, iarăşi, doar viteza luminii. Filmul e singurul loc unde anii ’80 par să-şi piardă puterea. Filmul e singura punte deasupra hăului numit “anii ’80”.

Prăpastia dintre formă şi conţinut, distanţa infinită dintre “lume, ia te uită cine suntem” şi “n-avem ce mânca”, e traversată sistematic doar în câteva filme. Cărţile n-au curaj încă, cărţile par că sunt tot acolo, înainte de revoluţie.

*

Imposibilitatea unei morale publice. Oamenii buni sunt acasă: vecinul, mătuşa, bunicul, colega, colegul, străinul. Realitatea e rea, televizorul e realitate, ecranul nu cunoaşte etică.

Anii ’80 sunt aici, în nostalgiile neucise, în linia de succesiune Burebista-Mihai-Ceauşescu, raportarea e aceeaşi, e un stil care se predă în şcoală, e o lumină difuză care cade pe lambriuri, e o faţă de masă urâtă, e un discurs care ştie despre sine că e mincinos, e o lipsă de imaginaţie care ne face să rotim aceleaşi cadre, tovarăşi, e un Shogun de neînlocuit, e un Magician fermecător ăla din anii ’80, e adolescenţa noastră, e victoria aia imposibilă, e solidaritatea întru foame, e solidaritatea întru aceleaşi pancarte, e ruşinea nemărturisită, e invidia faţă de ăia care au avut curaj, să tacă odată, e sunetul primului clopoţel, luarea de cuvânt, sunt toţi ăia care dau mai departe o laşitate gelatinoasă, din sală de clasă în sală de clasă, din familie în familie, din şedinţă în şedinţă, de la partid până la multinaţionalele pline cu noii activişti ai vieţilor lor, şi nici nu ştii cum ar fi putut să fie altfel, şi nici nu ştii vreun alt drum, şi nici nu ştii cum ar fi fost anii noştri, tot atâţia, şi nici nu poţi să scrii o poezie.

*