Oare despre câte persoane publice vom mai afla – au trecut, totuşi, atâţia ani de la revoluţie! – că au fost informatori ai Securităţii?
De ce nu înţelegem că avem nevoie, o dată pentru totdeauna, de o dezbatere naţională referitoare la comunism, după care să tragem linie într-un fel sau în altul? De pildă: câţi ani vom mai ţine cont, în 26 ianuarie, că era ziua de naştere a lui Ceauşescu? Când ne vom elibera? Sau: cât timp vom mai ostraciza oameni care, de frică, au comis minime cedări?
Românii nu şi-au încheiat nici pe departe socotelile cu regimul comunist. Aceasta este principala cauză a scindării societăţii noastre (liderii şi criza sunt doar catalizatorii). Noi n-am discutat temeinic şi n-am stabilit cu noi înşine, definitiv, ce facem cu perioada 1945-1989. De teamă sau de ruşine, din interes sau din ignoranţă, generaţia deplin matură care a preluat puterea după revoluţie a lăsat lucrurile netranşate.
Aşa au apărut două direcţii extreme de raportare la trecut: una desconsideră ab initio tot ce s-a făcut în comunism, tratând epoca ca pe un neant istoric; cealaltă, puternică imediat după 1989 şi recăpătând combustibil în ultimii ani din cauza sărăciei, ignoră teroarea şi extrage din comunism doar aparentele beneficii ale stabilităţii egalitariste. Ambele sunt pe cât de greşite, pe atât de influente.
Or, e omeneşte să nu încerci să anulezi vieţile a milioane de oameni, cu toate detaliile neştiute care se adună în câteva decenii, cu virtuţile şi compromisurile inerente. În comunism au existat eroi, modele de mucenicie şi de curaj, dar şi abjecţi care şi-au lepădat sufletele de dragul unei poziţii sociale avantajoase. Însă cei mai mulţi s-au limitat să supravieţuiască şi să caute supape către o viaţă un pic mai frumoasă, iar judecarea lor nu e posibilă din interior.
Foto: Valentin Vieriu
*
Textul întreg poate fi citit aici.
Comentarii