“Sunt atât de nepregătit pentru acest eveniment al vieţii mele, încât nu am avut răgazul să-mi însăilez câteva rânduri, spre a mă prezenta în faţa Dumneavoastră cât de cât coerent şi cât de cât concentrat pe ceea ce, probabil, ar trebui să vă spun.

Cei care mă cunosc ştiu bine că, de-a lungul unei vieţi, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă spre a mă ţine cât mai departe de treapta ierarhiei superioare bisericeşti, pe care dintru’nceput am considerat-o sfântă, pentru care am avut un adevărat respect, o adevărată veneraţie, şi pe care întotdeauna am socotit-o, în conştiinţa mea, după criteriile Sfinţilor Ierarhi.  Şi pentru că, totuşi, trebuie să existe o clipă a mărturisirii: Am făcut aceasta nu numai pentru că mi se părea că am şi alte treburi de îndeplinit – fie în literatură, fie în administraţie -, dar şi pentru că, în fondul intim al sufletului meu, nu m’am socotit vrednic de o asemenea misiune (înainte de a ţi-o spune alţii, e imperios necesar să ţi-o spună propria ta conştiinţă). În al doilea rând, o dată cu vârsta mi-am cumpănit puterile şi m’am întrebat dacă, într’adevăr, pot să duc pe umeri o astfel de povară. (…)

De aceea nu m’am urnit din aşezământul de la Văratec decât în clipa în care Prea Fericitul Patriarh Teoctist mi-a transmis, prin telefon, poruncă.

Iată că într’o asemenea circumstanţă, era firesc să mă întreb: De ce Biserica noastră nu are un steag al ei, care s’o individualizeze, s’o particularizeze faţă de alte Biserici? Şi mi-am zis: Pentru că la noi, românii, Biserica şi Patria au unul şi acelaşi stindard! Ca atare, rostirea lui Dumnezeu – prin Colegiul Electoral Bisericesc de astăzi – am primit-o (şi vă rog să-mi permiteţi să o primesc) ca pe o chemare sub drapel căreia bătrânul oştean, chiar în rezervă, nu putea să-i răspundă decât: Prezent!… Şi iată-mă aici! (…)

Aş putea mărturisi că, dacă mă uit bine în urmă, eu, arhimandritul Anania, cel căruia i-a mers numele că nu excelează prin obedienţă, am făcut, totuşi, ascultare: toate funcţiile prin care am trecut de-a lungul a trei decenii le-am primit ca atare, fără să cer vreodată ceva, şi cu atât mai puţin să mă lupt pentru vreuna dintre ele. (…)

Mai am o emoţie. Este adevărat că mi-am făcut studiile, o parte din ele, la Cluj. Tot atât de adevărat este şi faptul că am condus greva studenţească din iunie 1946, îndreptată atât împotriva stăpânirii comuniste, care atunci se înscăuna şi prindea puteri, cât şi împotriva şovinismului şi revizionismului maghiar.

Am fost exmatriculat din Universitate; a început lungul şir al arestărilor. După prima şi a doua am fost izgonit din Cluj, sub paza câte unui agent de siguranţă, dar m’am reîntors în oraş pentru o nouă tentativă de a-mi relua studiile. După cea de a treia arestare însă am fost din nou expulzat, dar sub cuvântul de ordine că nu mai am voie să calc pe teritoriul Clujului, cel puţin atâta vreme cât va trăi generaţia care m’a cunoscut.

Această interdicţie formală din partea puterii am încălcat-o abia peste opt ani, când inima m’a împins să merg la înmormântarea dascălului meu Victor Papilian. Apoi, ori de câte ori am mai călcat prin acest oraş mi-am adus aminte de vechea interdicţie, cu sentimentul că încalc un teritoriu străin, că merg acolo prin fraudă.

Dar atunci, în acel noiembrie 1947, pe o ploaie măruntă de toamnă, am fost expulzat din Cluj pe drumul Apahidei, până la Topliţa, cale de 200 de kilometri, escortat de jandarmi, din post în post. Înainte însă de a fi părăsit biroul ofiţerului care-mi comunicase interdicţia, i-am spus doar atât: “Domnule anchetator, dumneavoastră, puternicii de astăzi, vă faceţi un titlu de glorie din a fi desfiinţat graniţa de pe Feleac. Observ cu profundă tristeţe şi amărăciune că, cel puţin pentru un cetăţean al acestei ţări, Feleacul continuă să rămână graniţă. Vă salut”. Am făcut apoi semn agentului care aştepta lângă uşă şi am plecat, pentru ca să fiu trecut sub escorta jandarmilor.

Vă rog să-mi înţelegeţi această mărturisire de suflet, iertându-mi şi emoţia cu care conştiinţa mea înregistrează faptul că mă voi numi arhiepiscop şi al Feleacului. Deşi generaţia mea încă există, cred că hotărârea de astăzi a Bisericii mi-a ridicat interdicţia de a mai intra în Cluj şi mi-a desfiinţat graniţa de pe Dealul Feleacului.

Mie nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc din adâncul sufletului. Să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru voia Lui. (…)”

(Fragmente din Cuvântul Arhimandritului Bartolomeu Anania la şedinţa din ianuarie 1993 a Sfântului Sinod în care s-a validat alegerea sa ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului; extras din volumul “Apa cea vie a ortodoxiei”, Editura Renaşterea, 2005)

IPS Bartolomeu

*

Bătrânul oştean şi-a făcut datoria faţă de Biserică şi faţă de Patrie. Bătrânul oştean s-a stins demn, în Clujul căruia i-a fost exemplu de curaj şi românitate. “Înaltul”, aşa-i spuneau apropiaţii şi credincioşii prezenţi duminica la slujba de la Catedrală, şi poate că puţini ierarhi vor mai fi meritat, pe măsura lui, acest apelativ.

Am fost contemporani cu un om mare. La Mănăstirea Nicula, pe când rescria, într-o limbă română actuală, toată Sfânta Scriptură, Înaltul Bartolomeu avea pe masa de lucru, pe un dispozitiv rotitor, Biblii în greaca veche, latină, ebraică, engleză, franceză, italiană. Le consulta pentru fiecare verset, pentru a da o variantă în română cât mai adecvată, atât din perspectivă teologică, cât şi lingvistică.

Predicile sale şi Pastoralele de Paşti şi de Crăciun sunt documente excepţionale, dovezi limpezi că dogmele cele mai subtile pot fi înfăţişate credincioşilor şi că mesajul evanghelic e la fel de cuceritor dacă e povestit cu har.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe Înaltul nostru Bartolomeu!

*