“A

Ne-am obişnuit, dintr-o deformaţie istorică, dar şi din cauza modului în care se face politica la noi, să nu mai credem astfel de declaraţii, să le catalogăm imediat scenaristic, ca fiind parte dintr-o strategie bine pusă la punct, dintr-o metodă de inducere în eroare care vizează, nu-i aşa, scopuri ce ţin de psihologia mulţimilor.

Şi uităm, poate, că “lucrăm” cu oameni. Inclusiv Băsescu e doar un om. Şi, cu certitudine, nu tot ceea ce face este parte dintr-o campanie cu paşi precişi. Ar fi prea complicat, ar fi copleşitor să nu mai poţi spune public decât ceea ce te-ai pregătit să spui. Şi nici nu e el omul care să mizeze mereu pe planificare în detrimentul spontaneităţii.

Şi-atunci mă întreb: dar dacă spune adevărul? Dacă, pur şi simplu, se gândeşte serios să nu mai candideze? Care ar putea fi cauza majoră? Semnalele externe că nu mai este agreat? O problemă de sănătate? Scârba şi saturaţia de atacul permanent la care a fost supus în aceşti ani? Presiuni venite, ca în cazul Constantinescu, din partea unor servicii de informaţii?

În definitiv, câtă ură poate duce un om, fie el foarte rezistent? Încercaţi să judecaţi omeneşte, ca pe un caz psihologic. Sau literar, dacă vă place mai mult. Pe noi ne supără imediat, în viaţa de zi cu zi, când ne sunt criticate o simplă atitudine, o manevră greşită în trafic, o toaletă neasortată sau o frază spusă la repezeală. Punem la suflet şi, de obicei, reacţionăm visceral. “Nu ne lăsăm”. Oare cum am reacţiona dacă am fi criticaţi zilnic, luni întregi, ani la rând? Cu sau fără motiv?

Detaşaţi-vă pentru câteva minute de preferinţele politice şi întrebaţi-vă: “Eu după cât timp aş fi clacat?”. Fiţi oameni, nu alegători. Acesta nu e un text electoral. E o încercare de a înţelege. O intrare în oglindă.

Foto: Mircea Reştea