Faza de tranziţie în care se află ziarele – încă apar pe hârtie, dar se transferă inevitabil în mediul online – a adus, cel puţin în România, câteva transformări de metodă. Despre două dintre ele vreau să scriu, pentru că modifică structura mentală a jurnalismului.

1. Prima transformare, foarte vizibilă deja, se referă la formularea titlurilor pe site-urile de ştiri. Pentru că spaţiul nu mai reprezintă o îngrădire, titlurile se lungesc semnificativ, conţin mai mult de o propoziţie şi, foarte des, apelează la adverbe din registrul tabloidal (“şocant”, “incredibil”, “uimitor”, “extraordinar” etc). Paradoxal însă, noile titluri nu sunt mai informative, pentru că scopul lor e momirea, nu transmiterea esenţei.

Câteva exemple fictive:

- “Băsescu se declară de acord cu un proiect controversat. Vezi despre ce proiect e vorba şi ce spun contestatarii săi”;

- “România a învins Franţa. Intră în articol pentru a afla scorul şi marcatorii”;

- “Are 50 de ani şi arată ca la 20. Află ce vedetă a revoluţionat dietele”. Ş.a.m.d.

Prin această metodă, informaţia importantă, cea pe care o caută cititorul, este ocultată ori amânată după un click. Publicul este întâmpinat pe homepage de o mulţime de carcase arătoase, de ceea ce, odinioară, constituia eventual supratitlul unui articol. Abia “înăuntru” va descoperi – dacă va descoperi – miezul ştirii, ceea ce-i hrăneşte curiozitatea şi nevoia de a rămâne informat.

Metoda ar putea fi una erotică, dacă ar exista rafinament, dar de cele mai multe ori e doar o manipulare de natură tabloidală, un troc banal: faci click, s-ar putea să afli. Şantaj pentru trafic.

2. De obsesia pentru numărul de vizualizări, pentru cantitate, se leagă şi cea de-a doua transformare, una mai puţin evidentă, dar care prinde contur pe măsură ce ziarele îşi pierd corpul de hârtie şi devin numai site-uri.

Renunţarea la politica editorială. Haosul selecţiei.

A avea o politică editorială e constrângător. Trebuie să te gândeşti mereu pe cine vrei să “cucereşti”, care sunt valorile la care ai aderat şi pe care pretinzi că le transmiţi. A avea o politică editorială poate însemna, deseori, un mare compromis cantitativ: nu scriu despre subiectul X, deşi ar face audienţă, pentru că nu e în aria de interes a publicului meu, sau abordez tema Y în sensul nepopular, deoarece cred în principiul Z.

Nu pun chiloţei în deschiderea site-ului; mă ţin quality. Nu extrag doar spectaculosul din marşul asociaţiei A; îmi propun să apăr ideile taberei B. Nu amestec clipuri cu animăluţe simpatice, interviuri deştepte cu oameni de cultură şi galerii foto cu sâni; chiar dacă acest “mix” îmi aduce multe click-uri, îmi disipez bruma de identitate jurnalistică.

Există şi reversul medaliei. Pot păstra o politică editorială nu doar coerentă, ci chiar obsedant de coerentă, şi să am, totodată, succes. Aleg o obsesie şi scormonesc în ea până o golesc de orice conţinut real. Creez iluzia unei “homeopatii” mediatice.

De ce e importantă, ca tendinţă, diluarea sau chiar ignorarea unei politici editoriale? Pentru că are efecte asupra întregii societăţi. E limpede că ziarele online care generează haos mental, şi care nu se împiedică în asta, fac audienţă mult superioară. Ştim şi de ce: lumea netului e dominată de fragmentul viral, care, ca fenomen, nu poate fi bătut de niciun fel de ştiri, indiferent din ce domeniu.

Pe termen mediu însă, preeminenţa cantitativului, fără deosebire de conţinut ori de categoria celor care furnizează click-urile, va obliga politicul să-şi comunice mesajele, aproape exclusiv, prin intermediul acestor canale. Victoria lor va fi înfrângerea celor care le întreţin, din cel puţin două motive:

a) cei credibili îşi pierd obiectul muncii, în sensul că încăpăţânarea lor se va dovedi inutilă;

b) un mesaj transmis într-un mediu haotic, fie el şi având substanţă bună, nu are nici o şansă de a fi perceput decât haotic.

Ordinea nu e niciodată întâmplătoare.

*