“… tot aud de legenda noastră. Toţi suntem tineri şi isteţi şi-am fost crescuţi de lupi. Dar fenomenul reputaţiei e o treabă delicată. Omul se înalţă pe-o vorbă şi se prăbuşeşte pe-o silabă. Ştiu că nu întreb pe cine trebuie.

– Ce?

– Unde a stat maşina noaptea trecută, după ce am făcut testele?

– Nu ştiu.

– Unde stau toate limuzinele astea peste noapte?”

E un fragment din “Cosmopolis”, roman pe care Don DeLillo l-a publicat în 2003 şi care i-a fost tradus anul trecut la Polirom. Personajul principal, tânărul miliardar Eric Packer, îşi începe ziua printr-o discuţie cu şeful departamentului său de tehnologie, discuţie care se petrece în limuzina sa personalizată, blindată, dotată cu tot ce e necesar activităţii pe bursele mondiale, dar şi urgenţelor fiziologice.

Dar nu despre “Cosmopolis” vreau să vă povestesc, chiar dacă acest mic roman e o demonstraţie de über-inteligenţă, o operaţie fără anestezie pe măselele minţii. Mult mai interesantă, cel puţin pentru mine, este conexiunea, legătura neaşteptată dintre această carte şi un film pe care-l văzusem cu puţin timp înainte: “Holy Motors”.

Filmul e de anul trecut – când a fost lansată şi ecranizarea după “Cosmopolis” (pe care n-am văzut-o) – şi răspunde, într-un fel :) , întrebării de mai sus: “Unde stau toate limuzinele astea peste noapte?”

*

“Holy Motors” nu trebuie să fie povestit. Un bărbat urcă dis-de-dimineaţă într-o limuzină albă şi, pe parcursul zilei, interpretează mai multe roluri: cerşetoare, bancher, asasin plătit, muribund… Nu ştim de când, dar intuim de ce: altceva nu se pricepe să facă. Nu ştim dacă e filmat (şi cum), dar el crede că cineva îl priveşte, şi asta contează.

După fiecare rol, se întoarce în limuzină, în vehiculul purtător, şi pregăteşte următorul rol – citeşte scenariul şi se machiază, ca într-o cabină de teatru sau ca într-o rulotă aflată pe platoul de filmare. E un actor cu un public necunoscut, care poate fi format dintr-un singur excentric bogat sau din toată planeta.

Acesta e primul nivel. La un nivel superior, nu e nevoie să se uite cineva la el, în film. E suficient că te uiţi tu, spectatorul din sala de cinema sau de pe canapeaua de acasă. Nu trebuie să existe un sens interior al poveştii, ci să se nască în tine uimirea sau rezonanţa unei întrebări nemaipuse. La o adică, atmosfera filmului poate fi îndeajuns pentru apariţia sensului.

Bineînţeles, ai dreptul să te enervezi ori să te simţi batjocorit, te poţi revolta legitim – “Ce-i prostia asta?”, pentru că nu cunoşti elementul comun, înţelesul din spatele deghizărilor şi al rolurilor, cheia pe care ai fost obişnuit să ţi-o livreze autorul.

Şi-atunci răsare al treilea nivel, dincolo de cinema şi de experienţa estetică a vizionării: de la atom la om, orice şi oricine se schimbă când ştie că e observat sau urmărit de un altul. (O ştim de la Heisenberg încoace…) Când iese din vehiculul purtător, fiecare dintre noi joacă un rol, mai ales dacă i se spune că va avea un public. Ba, uneori, avem strania senzaţie că poate mai e cineva, poate se uită cineva, chiar şi atunci când suntem singuri.

Care e legătura dintre roluri? Actorul. Nu altceva, nu altcineva. Nu putem cuprinde întregul puzzle. Care e legătura dintre întâlnirile fugare ale unei zile? Conexiunile pe care le facem între ele, frântura de idee care leagă cunoscutul aflat pe trotuarul de vizavi de o carte din vitrina alăturată, sirena amintindu-ne o spaimă de un cântec răzbătând dintr-o curte, privirea luminoasă a cuiva pe care nu-l vei mai revedea de paşii celui care te depăşeşte, mirosul de cafea dintr-un bar de ochiul de gheaţă pe care aluneci uitându-te după urmele unui avion.

Ce ne poartă între aceste detalii? Care e vehiculul? De unde vine şi când “se retrage la garaj”? Imaginaţie, acesta e răspunsul.

Pe regizorul filmului “Holy Motors” nu-l cheamă Leos Carax, aşa cum apare pe generic. Acesta e doar un pseudonim. Dar Carax e şi personajul misterios din “Umbra vântului”, o carte pe care am întâlnit-o tot anul trecut. Însă asta e o altă conexiune…

*