Două cărţi pe care le-am citit recent şi un articol de azi, din Jurnalul Naţional, mă îmboldesc să vă propun o discuţie despre comunism, despre iluzia înfrângerii sale şi despre atracţia crescândă pe care cred că o va exercita asupra românilor.
Prima dintre cărţi – “Ultimii eretici ai Imperiului” (editura Polirom, 2009) – este semnată de Vasile Ernu, al cărui volum de debut, “Născut în URSS”, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. Când şi-a lansat-o la Cluj, Ernu a mărturisit că îşi doreşte ca această nouă carte să fie o “periuţă” a minţii, să cureţe sau măcar să zgândăre clişee şi prejudecăţi referitoare la cele două sisteme politice pe care le cunoaşte generaţia noastră.
Ernu are opţiuni de stânga declarate şi nu se sfieşte să-şi recunoască o anume nostalgie faţă de comunism, cel puţin ca mediu regretat al copilăriei şi adolescenţei sale. Această sinceritate aparent provocatoare îl ajută să pună la îndoială, cu metode şi argumente provenind din formaţia sa filosofică, atât comunismul, cât şi capitalismul. Iar perspectiva din care o face este una cu istorie milenară: există o “cetate” ideală, este posibilă o societate care să răspundă nevoii de adevăr şi dreptate? Care e soluţia pentru ca imaginea pe care o construieşte propaganda statului să corespundă conţinutului social, vieţii de zi cu zi a cetăţenilor?
Comunismul este o minciună impusă prin interzicerea adevărului, iar capitalismul, o minciună frumoasă, ambalată grozav de specialiştii în PR, omologii politrucilor de tip sovietic. Aceasta e una dintre “tezele” cărţii lui Ernu. Măcar comunismul era despre ceva, propunea “o mare idee”, însă capitalismul e despre nimic. Comunism = tu nu, dar nici altul. Capitalism = tu da, altul nu contează. Asta “insinuează” Vasile Ernu.
Aşa să fie? În acest text nu vreau să judec, ci doar să vă prezint idei. Iar cea mai importantă dintre ideile pe care fiecare dintre noi ar trebui să le rumege când se gândeşte la viitorul familiei şi al ţării ţine de acea “societate perfectă” şi de funcţionarea sa – altfel spus, de compatibilitatea dintre natura umană şi utopia egalitaristă.
Comunismul promite că “cea mai bună dintre lumi” poate exista aici şi în această viaţă, ceea ce-l transformă într-o “religie” ateistă. “Salvarea” nu mai trebuie aşteptată, precum în creştinism, fericirea e posibilă pe pământ, viitorul poate fi adus într-un prezent aflat la îndemână. Dar, oare, materializarea acestei promisiuni nu presupune cumva teroare şi supraveghere totală? Nu cumva crima face parte din ADN-ul comunismului?
Ba da, răspunde teologul Radu Preda, în cea de-a doua carte despre care vreau să vă povestesc, intitulată “Comunismul. O modernitate eşuată” (Editura Eikon, 2009). Preda întreprinde o adevărată arheologie a ideii comuniste: coboară în Evul Mediu pentru a-i găsi rădăcinile, o urmăreşte cum capătă contur datorită Revoluţiei Franceze de la 1789, apoi face şi disecţia textului care o coagulează în forma în care avea să fie aplicată în secolul XX – “Manifestul” din 1848 al lui Marx şi Engels.
Cel puţin două sunt întrebările esenţiale cărora le răspunde implicit cartea lui Radu Preda: 1) de ce nu moare comunismul; 2) cât adevăr e în clişeul potrivit căruia “ideea e bună, dar a fost aplicată greşit”.
În primul caz, pe lângă faptul că se substituie religiei şi întinde capcana fericirii pământeşti, despre care am vorbit mai sus, o altă explicaţie a ne-morţii constă în ceea ce autorul numeşte “legitimitate acumulativă”: precum un vampir ce se află (comparaţia îmi aparţine, autorul nu comite asemenea frivolităţi doctrinare), comunismul se hrăneşte cu “sângele” sistemelor concurente, cu erorile lor, transformându-le în “argumente” pentru iluzia dreptăţii sociale.
În ceea ce priveşte eventuala materializare “corectă” a ideii comuniste, Radu Preda invocă însuşi Manifestul său ombilical, care prevede răsturnarea prin violenţă a întregii aşezări politice anterioare, legitimând “încălcările despotice” ale ordinii de drept pentru preluarea completă a puterii.
Mă opresc aici cu teoria şi vă îndemn să citiţi cele două cărţi, dacă sunteţi interesaţi de o lămurire a temelor. Nu mă opresc însă cu discuţia noastră, pentru că mai e ceva de zis.
Omul simplu nu studiază originea ideilor. După ce am citit cele câteva opinii selectate de JN în articolul menţionat la început, am realizat că nici un filosof, nici un intelectual şi, probabil, nici măcar strategii partidelor nu au luat în calcul un potenţial fenomen subtil, care poate avea repercusiuni nebănuite: dar dacă, la nivel popular, mulţi părinţi îşi învaţă copiii, fără a conştientiza acest lucru, că “avantajele” traiului în comunism cântăreau mai greu decât libertatea de după 1989?
Ce ne facem dacă în zeci de mii de familii se înfiripă o generaţie, sau măcar un curent, pentru care comunismul va redeveni atrăgător, fiind asociat, din poveştile celor mai vârstnici, cu siguranţa cotidiană, cu o scară a valorilor mai sănătoasă decât cea propusă de presa contemporană, cu legi aplicate mai drastic şi inegalităţi atenuate?
*
Comentarii