Am plecat de la un cuplu de fotografii care înfăţişează vitrina aceleiaşi brutării din New York, mai întâi în 1937, apoi în 1998. Iată-le:
O afacere simplă, pe aceeaşi stradă, la acelaşi număr, mai bine de 60 de ani. Poate că patronul s-a schimbat şi a păstrat doar numele magazinului, dar mirosul şi gustul locului trebuie că au rămas intacte.
Printre altele, multe, asta a distrus comunismul: reperele de intimitate, personalizările oraşului. Covrigăria unuia, berăria altuia, plăcintăria, ceasornicăria sau “bijuteria” de familie. Unele au supravieţuit cumva, dar şi-au pierdut magnetismul şi vadul comercial, rămânând biete insule de proprietate ascunse prin ganguri.
Nu sunt eu foarte umblat prin lume, aşa că am să iau exemplul Greciei, cu îmbietoarele sale taverne familiale, în care tatăl găteşte, mama ţine contabilitatea, fiica serveşte, fiul face aprovizionarea, iar bunica îşi permite să bea o cafea scurtă şi dură la una dintre mese, până răsar clienţii. Acolo, în acele taverne, se perpetuează tradiţia unei aşezări şi ospitalitatea ţării. Acolo te poţi simţi şi tu, străinul, acasă.
România a pierdut această reţea-liant şi încă n-a reînvăţat să stimuleze şi să ocrotească afacerile familiale. La noi, ţinta este exitul, cum i se spune în mediul de business: creezi, dezvolţi şi, dacă merge bine, vinzi unuia mai mare, de preferinţă “lanţ” multinaţional. Nu laşi moştenire, nu gândeşti pe termen lung. Contul din bancă e mai sigur decât clientul care se întoarce la tine.
Mă mai uit o dată, şi înc-o dată, la pozele de mai sus: a trecut războiul, unii nu s-au mai întors de pe front, dar copiii lor, apoi nepoţii, au continuat să cumpere franzele, cornuri şi covrigi de la Zito Bakery. Nici aranjarea vitrinei nu a ţinut cont de vârstă.
În oraşul dumneavoastră există aşa ceva?
*
Fotografiile cu brutăria fac parte din două serii de imagini, realizate în New York, din aceleaşi unghiuri, la finele anilor ’30 şi apoi după mai bine de şase decenii. Le găsiţi aici.
Comentarii