Prăbuşirea presei româneşti nu are doar cauze economice, contextuale, ci este determinată şi de aşezarea sa pe temelii şubrede. Iată câteva boli care nu se vor vindeca nici după ieşirea din recesiune, pentru că preced şi explozia internetului, şi pierderea clienţilor de publicitate:
1. Scopul multor investitori nu este businessul media pur şi simplu. Aceasta pare a fi boala cea mai vizibilă. Atât la nivel naţional, cât şi în judeţe, fie că vorbim de trusturi sau doar de mici întreprinderi locale, produsele deschise în ultimii ani nu vizează furnizarea de informaţie credibilă către un public anume, şi atât, ci folosirea puterii mediatice ca lance, ca scut sau în ambele sensuri.
Dacă ai o fabrică de armament săpată în munte, dar la intrare scrie că faci maşini de spălat sau biciclete sau cuie, e probabil că, pe de o parte, secretul va fi aflat destul de repede, pentru că angajaţii sunt şi ei oameni, iar, pe de altă parte, potenţialii clienţi vor cumpăra, pe termen lung, maşini de spălat sau biciclete sau cuie ale companiilor care se ocupă numai cu aceste businessuri.
Posibil leac: o lege anti-trust, pentru a reteza jocurile de putere la nivel naţional, şi, eventual, condiţii mai restrictive pentru intrarea pe piaţa media.
2. Decalajul dintre public şi jurnalişti. Dacă, în anii ’90, presa era o locomotivă a societăţii în ceea ce priveşte informaţia şi mentalitatea, după 2000 raportul s-a inversat, iar decalajul dintre aşteptările publicului şi nivelul redacţiilor a crescut continuu, în defavoarea jurnaliştilor. Acest diagnostic este valabil mai ales în ceea ce priveşte presa generalistă sau quality.
Tabloidele au inovat permanent, şi-au adaptat mijloacele şi au ajuns să fie imitate şi invidiate, însă mass-media “serioase” n-au putut ţine pasul cu specializarea profesională, deschiderea internaţională şi diversificarea domeniilor de interes ale potenţialilor cititori/telespectatori.
Posibil leac: stagii de pregătire pentru jurnalişti în viaţa reală, în companii, partide şi instituţii ale statului, invitarea în redacţii a unor traineri sau măcar a unor profesionişti pentru discuţii libere, precum şi impunerea unor standarde intelectuale în rândul tinerilor jurnalişti, inclusiv prin lecturi obligatorii.
3. Risipirea aurei. Meseria de reporter nu mai are nici pe departe farmecul de la începutul anilor ’90, din cauză că jurnalismul a ajuns să fie judecat după prestaţia comentatorilor invitaţi până la saturaţie în studiourile tv – care au, în general, agendă personală sau sunt plătiţi să susţină interese partizane. Descoperirea adevărului, investigatorul care nu se se lasă mituit sau informaţia prezentată nepervertit riscă să se transforme în mituri ridicole.
Nici măcar zonele culturale ale presei, faţă de care studenţii ar mai putea simţi o oarecare atracţie, nu reuşesc să mai fascineze, fiind căpuşate şi compromise de oameni plătiţi la negru pentru a influenţa vânzările vreunei edituri sau ale vreunui distribuitor de filme.
Posibil leac: cât timp redacţiile nu se curăţă şi nu apar poveşti exemplare de succes, fie ale unor subiecte, fie ale unor reporteri, nu prea văd soluţii.
4. Liderul căpătuit şi ahtiat după putere. Boala este una care ne va mai afecta mulţi ani, deoarece sunt puţine redacţii care să nu aibă în faţă “modelul” unui director sau redactor-şef cu obiective de altă natură decât cele profesionale. Şeful ajuns milionar în euro, speculant mobiliar sau imobiliar şi, obligatoriu, broker de putere, şeful ale cărui relaţii şi zone tabu atârnă mai greu decât subiectele destinate publicului, ei bine, acest personaj reprezintă o ispită mult prea tare pentru tinerii care intră în redacţii.
Iar dacă primul job al unui viitor jurnalist este în subordinea unui asemenea lider, el va fi contaminat aproape iremediabil cu aroganţă, suficienţă şi dorinţa de a “face jocuri”.
Posibil leac: întoarcerea investitorilor străini, care au politici de personal mai apropiate de meritocraţie şi care îşi asumă mai uşor riscul de a promova tineri necunoscuţi în detrimentul unor “cunoscători” unşi cu toate alifiile.
5. Pierderea capacităţii de a uimi publicul. Este, poate, cea mai subtilă boală, cel mai greu de contracarat. Se combină devastator cu blazarea, cu repetarea aceloraşi proceduri, cu “acoperirea” aceluiaşi tip de subiecte, cu lipsa de respect faţă de şefii care nu mai reuşesc să inspire. Şi ajungi să nu mai ai idei proprii, să preiei totul de la alţii, din comunicate, din conferinţe de presă, din ştirile tv, din ticurile mentale ale obosiţilor cărora le eşti subordonat. Şi abia aştepţi să pleci, să-ţi bei berile frustrate, şi tot aduni bovarisme în care îţi scrii marile subiecte, răstorni, salvezi şi cutremuri.
Şi, probabil, vei accepta o ofertă de purtător de cuvânt sau de PR-ist sau de “consultant”. Şi vei regreta din prima săptămână presa aia în care, de fapt, nimeni nu te oprea să fii mândru de semnătura ta şi de exclusivitatea pe care ţi-a sorbit-o, invidioasă, toată concurenţa.
Posibil leac: să şi-l caute fiecare.
*
Foto: Valentin Vieriu
Comentarii